Pe nedrept subestimată sau pur şi simplu uitată, amabilitatea este şi rămâne acea tainică lumină a sufletului care îi uneşte pe omeni prin intermediul bunăvoinţei şi îi călăuzeşte către armonie lăuntrică şi fericire.
În zilele noastre, amabilitatea este privită ca o slăbiciune, mai ales de către cei materialişti egoişti, sceptici sau meschini. Totuşi, a fi mai mereu amabil este şi rămâne una dintre cele mai puternice şi eficiente modalităţi de interacţiune binefăcătoare dintre oameni. Să fii cel mai bogat, să fii cel mai frumos, să fii primul în tot şi în toate… gândind că întotdeauna scopul scuză mijloacele… şi să arăţi o totală lipsă de consideraţie şi bun-simţ faţă de ceilalţi – iată ţeluri şi modalitatea mizerabilă pe care o promovează societatea pentru a duce toate acestea la îndeplinire.
În zilele noastre, mulţi oameni au tendinţa să considere că este „puternic”, mai ales acela care îşi striveşte într-un mod cinic şi cu multă cruzime oponenţii. Aşa se comportă mai ales aceia care afirmă pentru ei înşişi, în taină, că de fapt scopul scuză mijloacele, oricât ar fi acestea de josnice. Totuşi, cei înţelepţi afirmă că puterea benefică, divină – cea adevărată – nu are nevoie să fie exercitată într-un mod silnic, în mod forţat asupra celorlalţi pentru a-şi face simţit efectul. Dacă privim cu atenţie şi luciditate dincolo de aparenţe, ne putem da seama cu uşurinţă că a te folosi de puterea despotică, silnică, pentru a smulge unele servicii sau avantaje de la anumite fiinţe umane nu reflectă în fond decât incapacitatea de a obţine toate acestea prin forţe proprii.
O astfel de putere tiranică, silnică, ce este exercitată asupra celorlalţi este de fapt vectorul mascat al tiraniei. Toţi despoţii ştiu sau măcar şi-au putut da seama la un moment dat că vine un moment inevitabil în care victimele întorc scârbite spatele opresorului şi până la urmă tirania, oricât ar fi ea de îngrozitoare, conduce în mod inevitabil la însingurare. Pentru că în folclor se spune: „Bine faci, bine găseşti” şi la aceasta noi putem adăuga: „Rău faci, rău găseşti”. Pentru aceia care sunt incapabili să îi pătrundă secretul, amabilitatea este paradoxală.
Cu toate că în exterior ea dă impresia de slăbiciune, în realitate amabilitatea necesită o forţă lăuntrică extraordinară şi este rezultanta unei anumite stări de armonie interioară ce apare pe fundalul unei excelente stăpâniri de sine. Atunci când se manifestă din plin în fiinţele umane care i-au descoperit secretul, amabilitatea transformă fiinţa umană respectivă într-o forţă aproape irezistibilă şi triumfătoare. În plus, manifestarea unei stări puternice şi profunde de amabilitate ne ridică şi ne elevează frecvenţa de vibraţie scutindu-ne de necesitatea de a ne mai crea o aură de protecţie. (A.M.)
