Am ajuns la final cu prezentarea „cazului Străin şi alţii împotriva României”. În acest ultim episod, CEDO decide că statul român trebuie să restituie reclamanţilor imobilul. În lipsa restituirii în natură, acesta trebuie să plătească reclamanţilor suma totală de 86.600 de euro, reprezentând diverse prejudicii materiale, morale şi cheltuieli de judecată. Reclamanţii, deposedaţi de un imobil situat în Arad, ca urmare a aplicării Decretului de naţionalizare 92/1950, au cerut restituirea acestuia. În cursul procesului, unul dintre cele patru apartamente din imobil a fost înstrăinat de către statul român.
În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor şi dreptului la soluţionarea într-un termen rezonabil a procedurii, atingeri pentru care suma de 5.000 de euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
Reclamanţii solicită şi 2.000 de euro pentru cheltuielile pretinse în faţa instanţelor naţionale şi în faţa Curţii, pe care le repartizează astfel:
-1.030 de euro pentru onorariile avocaţiale;
-970 de euro pentru diverse cheltuieli, respectiv taxe judiciare, telefon, fotocopii, notar etc., pretenţii considerate excesive de către Guvern.
Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil ale cuantumului. În speţă, Curtea constată că reclamanţii au prezentat facturile pentru onorariile de avocat achitate între 1999 şi 2003, facturi a căror valoare totală se ridică la 1.030 de euro. În privinţa celorlalte cheltuieli, ele nu sunt prezentate decât parţial, reclamanţii nerepartizând detaliat toate sumele angajate pentru taxele judiciare, poştă, telefon şi fotocopii din ansamblul documentelor, deci Curtea va stabili în echitate o sumă corespunzătoare.
Curtea subliniază că reclamanţilor nu li s-au restituit cheltuielile angajate în procedurile naţionale, întrucât instanţele interne au considerat că cererea de intervenţie a cumpărătorilor apartamentului nr. 3 era întemeiată, deci cheltuielile datorate reclamanţilor le compensau pe cele datorate de aceştia din urmă familiei D. Având în vedere elementele pe care le are la dispoziţie şi criteriile menţionate anterior, consideră rezonabilă suma de 1.600 de euro, incluzând toate cheltuielile, şi o acordă reclamanţilor. Hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
Prin Hotărârea din 21 iulie 2005, Curtea Europeană a constatat încălcarea articolului 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul la un proces echitabil, ca urmare a nesoluţionării cauzei de către instanţele interne într-un termen rezonabil, dar şi a articolului 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, respectiv protecţia proprietăţii. „Pentru aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă în privinţa plângerii relative la atingerea dreptului de proprietate şi a duratei procedurii, şi inadmisibilă pentru rest;
-hotărăşte cu şase voturi contra unul că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
-hotărăşte în unanimitate că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
-că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor imobilul în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
-că, în lipsa restituirii în natură, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare, plus valoarea datorată cu titlu de impozit:
-80.000 de euro pentru prejudiciu material;
-5.000 de euro pentru prejudiciu moral;
-1.600 euro pentru cheltuieli”.
La 4 decembrie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a comunicat faptul că hotărârea în „cauza Străin şi alţii împotriva României” a rămas definitivă la 30 noiembrie 2005, ca urmare a respingerii cererii de trimitere a cauzei la Marea Cameră a CEDO formulată de Guvernul român. Deşi la 29 noiembrie 2005 Guvernul hotărâse retragerea cererii de trimitere la Marea Cameră, această decizie a rămas fără obiect, ca urmare a respingerii de către colegiul de cinci judecători al CEDO a solicitării iniţiale.
Felicia Mirea
