Continuăm expunerea cazului „Străin şi alţii împotriva României” cu un nou episod. Judecătorii de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu înţeleg coerenţa hotărârilor instanţelor din România. În speţă, refuzul autorităţilor locale Arad întemeiat pe dreptul intern de a vinde apartamentele unui imobil atât timp cât problema legalităţii naţionalizării nu a fost tranşată de justiţie, iar pe de altă parte hotărârea aceloraşi autorităţi de a face o excepţie, vânzând doar unul dintre ele.
Delia Străin din Timişoara, Horia Stoinescu şi fratele lor decedat, Mircea Stoinescu, ai căror moştenitori sunt ceilalţi doi reclamanţi, Felicia Stoinescu şi Maria Tăucean din Arad, erau proprietarii unui imobil situat în Arad. În 1950, statul intră în posesia imobilului, în temeiul Decretului de naţionalizare 92/1950, care confiscă orice, în forţă. Acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi la instanţe în anul 1993 se întemeiază pe Codul Civil, fiind menită să probeze inexistenţa din punct de vedere legal a titlului de proprietate a statului. Ca urmare, Curtea de la Strasbourg reţine că persoanele interesate puteau considera în mod legitim că bunul lor nu cădea sub incidenţa Legii 112/1995, lex specialis, în consecinţă acesta nu putea fi scos la vânzare de statul contractant. Este exact motivul pe care l-au avansat autorităţile din Arad când au refuzat să vândă cea mai mare parte a apartamentelor care făceau parte din imobilul reclamanţilor.
CEDO are dificultăţi în a percepe coerenţa dintre refuzul autorităţilor locale ale oraşului Arad, întemeiat pe dreptul intern, de a vinde apartamentele care compun bunul atât timp cât problema legalităţii naţionalizării nu a fost tranşată de justiţie, hotărârea aceloraşi autorităţi de a face o excepţie, vânzând apartamentul nr. 3. şi Hotărârea Curţii de Apel din 20 iunie 1999 care confirmă legalitatea vânzării şi constată în acelaşi timp nelegalitatea privării de proprietate suferită în 1950.
Cu toate acestea, având în vedere marja de apreciere a autorităţilor naţionale şi în special a instanţelor judecătoreşti în interpretarea şi aplicarea legii interne, Curtea consideră că nu se poate pronunţa categoric asupra problemei de a şti dacă vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor era prevăzută de lege, adică dacă dreptul intern în materie răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie, şi dacă interpretarea dată în cauză de instanţe era sau nu arbitrară. Aşadar, Curtea se va întemeia pe principiul că ingerinţa în cauză era prevăzută de lege.
Cu toate acestea, Curtea este chemată să verifice dacă modul în care se interpretează şi se aplică dreptul intern, chiar în cazul respectării cerinţelor legale, are efecte conforme cu principiile Convenţiei. În această optică sunt analizate elementul de incertitudine prezent în lege şi marja largă de manevră pe care aceasta o conferă autorităţilor pentru a stabili conformitatea măsurii litigioase cu exigenţele justului echilibru.
În ceea ce priveşte scopul ingerinţei, Guvernul nu a prezentat nicio justificare. Cu toate acestea, Curtea este gata să considere că, în împrejurările date, ingerinţa respectivă viza un scop legitim şi anume protejarea drepturilor altuia, „altul” fiind aici cumpărătorul de bună-credinţă, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice. O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului.
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului decât în împrejurări excepţionale. În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti. Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie.
În speţă, Curtea notează că nicio dispoziţie a legii interne nu prevede cu claritate şi certitudine consecinţele vânzării bunului unui particular de către stat unui terţ de bună- credinţă. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar şi precis întrebării de a şti dacă şi în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său.
Acţiunea în revendicare, aşa cum este prezentată de doctrină, pare să atribuie statului vânzător, care se găseşte în imposibilitatea de a restitui bunul, obligaţia de despăgubire integrală, teoria îmbogăţirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogăţit de orice obligaţie de despăgubire atunci când îmbogăţirea este consecinţa unui act juridic, în speţă o vânzare. În afară de aceasta, acţiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Concluzia Curţii de Apel conform căreia vânzarea era legală, întrucât părţile erau de bună-credinţă, exclude aşadar o răspundere din culpa statului. Într-un caz asemănător cu cel al reclamanţilor este îndoielnic că la momentul faptelor dreptul intern ar fi prevăzut vreo despăgubire. De altfel, Guvernul nu a susţinut că persoanele interesate dispuneau de o atare posibilitate în dreptul intern şi nici nu a afirmat existenţa unei jurisprudenţe interpretând sau aplicând legea internă în sensul existenţei unei modalităţi de despăgubire.
(va urma)
Felicia Mirea
