Bătrânul Dumas a avut mare dreptate (preluat, la noi, ulterior, de Brucan): după 20 de ani prind a se limpezi apele tulburi ale unor vieţi, ale unor cariere, ale unor relaţii sociale. Semne încep să se întrezărească şi în România. (Asta nu înseamnă, neapărat, că toate schimbările pe care le putem sesiza se dovedesc a fi faste.) S-au spulberat mituri ce păreau că vor dura, dacă nu veşnic, oricum mai mult decât au durat. Vă propun, dacă-mi permiteţi, s-o luăm – cumva – de jos în sus.
Ce mai reprezintă, azi, pentru telespectatori, Florin Călinescu sau Mircea Radu? Teo Trandafir s-a retras, iar Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin se pregătesc s-o facă. Am rămas cu ceea ce, probabil, ne-am dorit: cu Mircea Badea, cu Lazarus, cu Capatos, cu Bahmuţeanu… Nu mai conduc ziare nici Cristoiu, nici Nistorescu, nici Horia Alexandrescu, nici Sorin Roşca Stănescu. Le conduc alţii, poate-i ştiţi… Nu mai fac politică la vârf (decât poate în ochii lor) nici Ion Iliescu, nici Petre Roman, nici Emil Constantinescu, nici Miron Mitrea, nici Victor Ciorbea, nici Adrian Năstase. O fac Roberta Anastase, Elena Udrea, Mircea Geoană, Silviu Prigoană, Marian Vanghelie… Mediocraţia a rezistat, adică indivizii cenuşii gen Vasile Blaga, Radu Berceanu, Viorel Hrebenciuc… Au rămas la putere baronii de tip Oprişan, Mazăre şi alţii, bine ştiuţi.
Au trecut, aşadar, anii socotiţi a fi de graţie. Speranţele n-au confirmat. Seniorii au renunţat, obosiţi ori scârbiţi. O nouă generaţie se îndreaptă spre catedra de unde ni se predă democraţie originală – în frunte cu EBA, Traian Ungureanu, Sever Voinescu, Radu Niculescu, Modica Iacob Ridzi…
Nu pot fi date, în acest moment, verdicte. Istoria îşi vede doar de relativa-i veşnicie. Lumea se distrează mai mult, călătoreşte mai mult, cumpără mai mult, construieşte mai mult, consumă mai mult. Abundenţa n-are nimic de-a face cu calitatea vieţii, privită în esenţa ei. Avem, cantitativ, mai mult decât aveam în urmă cu două decenii. Dar, între hotarele ţării, suntem mai puţini decât atunci. Împlinirea nu-i, nici ea, totuna cu fericirea. Suntem mai grăbiţi, mai obosiţi, mai gălăgioşi, mai stresaţi.
Dar şi mai liberi, desigur. Suntem mai aspri, mai neînduplecaţi unii faţă de alţii. Ne confesăm arareori, ne lipseşte încrederea în cei din jur, ne pândim mai atent şi am trăda mai lesne, dacă astfel am avea ceva consistent material de câştigat. N-am învăţat să ne apropiem cât ar trebui de natură şi sufletele par a ne fi mai aride. Facem politică din obişnuinţă, fără ardoare, fără idealuri, fără speranţă. Avem maşini şi haine mai bune, suntem mai dezinvolţi, chiar dacă prea multe umbre ne apasă privirea. Zâmbim de convenienţă, dar ne bucurăm mai puţin chiar şi la petrecerile de familie.
Timpul aduce şi ia, în funcţie de oamenii care-l vieţuiesc, de idealurile lor, de valorile în care cred, de accepţia pe care o dau frumosului şi binelui. Progresul sau regresul ţin de unghiul din care le priveşti şi de temeiul cultural al viziunii. Astfel, chiar şi vieţuirea fără de ţintă poate fi privită ca o izbândă asupra morţii.
Hanibal Giurgescu
