MAHABHARATA şi RAMAYANA, precum şi PURANA-ele reprezintă depozitul din care s-a alimentat de-a lungul timpului, fără frică de secătuire, curentul devoţional hindus, marcând astfel finalul perioadei clasice, în care sanscrita constituia limba de oficiere a complicatelor ritualuri vedice.
Hinduismul oficial, în care VEDE-le erau considerate „cartea sfântă şi sacră”, sursa unei înţelepciuni nesfârşite, s-a identificat în mod gradat cu sistemul castelor, înfiinţat la origini chiar de brahmani (casta cea mai înaltă). Astfel, în conformitate cu regulile stricte care au fost impuse, doar primele trei caste puteau avea acces la această înţelepciune salvatoare. Celor care făceau parte din clasa cea mai de jos (SHUDRA) le era interzisă cunoaşterea promulgată de VEDE. Tocmai de aceea este de înţeles de ce religia pur devoţională s-a impus foarte repede în cadrul hinduismului, dezvoltându-se în textele SMRITI. Acestea, întrucât nu reacţionau cu sacralitatea absolută a VEDE-lor, erau accesibile oricui, purtând astfel mesajul iubirii divine către orice fiinţă umană, indiferent de casta socială din care făcea parte.
Astfel, triumful lui BHAKTI, al adorării pline de iubire şi aspiraţie ale lui Dumnezeu, constituie cea de-a treia fază importantă a hinduismului, reflectată, de asemenea, în teologiile filosofilor vedantini de mai târziu. În MAHABHARATA ni se prezintă practic aspectele hinduismului în complexitatea lor, iar în RAMAYANA se arată cum concepe poporul hindus ideea de viaţă perfectă, care a fost de fapt viaţa zeului VISHNU, încarnat în forma lui RAMA. Datorită acestor două scrieri grandioase, ne punem problema dacă suntem în măsură să înţelegem corect conceptul de DHARMA, care înseamnă „ceea ce este drept, just”, „moralitate” sau „conduită virtuoasă”. Relativa tensiune care există între DHARMA şi MOKSHA (eliberarea spirituală) nu pare să fie rezolvată, însă ne putem da seama că aceste concepte sunt prezentate în cele două epopee ca două faţete ale aceluiaşi lucru; anume DHARMA, în sensul de „acţiune justă, acţiune dreaptă” pe care îl implică, este de fapt un corolar sau preludiu pentru accederea la conştiinţa infinită a lui Dumnezeu. (A.M.)
