Continuăm să vă prezentăm astăzi un nou episod din procesul „Străin şi alţii împotriva României”, caz de referinţă în condamnările statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În încercarea de a reintra în posesia imobilului format din patru apartamente, care fusese naţionalizat în 1950, proprietarii de drept au ajuns la tribunalul local care într-un final a recunoscut ilegalitatea naţionalizării lui, reclamanţii devenind din acel moment proprietarii legitimi. Mai puţin ai unui apartament, a cărui poveste a ajuns la CEDO.
Reclamanţii, Delia Străin, Horia Stoinescu, Felicia Stoinescu şi Maria Tăucean, subliniază că, în momentul introducerii cererii la Curte, Legea 10/2001 care prevede că „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi”, nu fusese încă adoptată. Deci, neputând produce efecte pentru trecut, eventuala despăgubire pe care o puteau pretinde în temeiul acesteia nu putea compensa prejudiciul suferit pentru perioada până la acordarea despăgubirii respective.
Reclamanţii precizează că oricum despăgubirile prevăzute de Legea 10/2001 constau în atribuirea de acţiuni la diferite întreprinderi de stat, ceea ce este mult sub valoarea bunului. „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (…), în acordare de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti”.
Or, în temeiul acţiunii în revendicare ar avea dreptul la restituirea în natură sau în orice caz la o reparaţie reprezentând valoarea bunului. După cum a precizat în repetate rânduri, Curtea aminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte:
-prima, care are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii;
-a doua se referă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor condiţii;
-a treia normă recunoaşte statelor prerogativa de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general.
Totuşi, între aceste reguli există o interdependenţă. Cea de a doua şi a treia regulă se referă la exemple specifice de atingere ale dreptului de proprietate. În consecinţă, trebuie interpretate în conformitate cu principiul consacrat de prima. Curtea notează că părţile au opinii diferite privind situaţia reclamanţilor, dacă erau sau nu titularii unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Deci, este chemată să hotărască dacă situaţia juridică în care s-au regăsit reclamanţii aparţine domeniului de aplicare a art. 1. Ea observă că reclamanţii au introdus o acţiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naţionalizării bunului lor şi pentru a obţine restituirea acestuia.
Hotărârea definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timişoara, a stabilit că bunul în cauză fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului de naţionalizare 92/1950, a constatat că reclamanţii erau proprietarii legitimi şi a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa. Totuşi, Curtea de Apel a refuzat să dispună restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare, cu efect retroactiv, privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil. De altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Din acel moment, Curtea consideră că reclamanţii aveau un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO. Curtea aminteşte că instanţele naţionale au constatat că naţionalizarea imobilului aparţinând reclamanţilor fusese nelegală.
Ca urmare, revânzând unor terţi unul dintre apartamentele imobilului, înainte ca problema legalităţii naţionalizării să fi fost tranşată definitiv de instanţe, statul i-a privat pe reclamanţi de orice posibilitate de a intra în posesie.
Curtea de Apel, deşi constatase nelegalitatea naţionalizării şi pe cale de consecinţă dreptul de proprietate al reclamanţilor, a refuzat să dispună restituirea apartamentului nr. 3 către reclamanţi, având în vedere vânzarea bunului încheiată între timp. Astfel, Curtea de Apel a confirmat în mod definitiv imposibilitatea reclamanţilor de a-şi recupera bunul în cauză.
(va urma)
Felicia Mirea
