Cel mai mare actor al genului era Mircea Crişan. Până în ziua de azi oamenii mai în vârstă îşi amintesc de „Castravetele” lui, de „Un foc în noapte, un foc în sobă; arde-te-ar focul!”, de legenda potrivit căreia, cu prilejul unei vizite a lui Hrusciov în România, Gheorghiu-Dej l-a adus pe Mircea Crişan să-i distreze, chemând şi un translator. Mircea Crişan a mieunat ca pisica, a lătrat precum câinele, a imitat leul, tigrul şi alte animale, iar la sfârşit i s-a adresat translatorului: „Acum, tradu!”. Dintr-un turneu la Paris, actorul s-a întors cu un Chevrolet – clasicul model 1957 -, pe care n-a ezitat să-l pomenească pe scenă: „Ce nu face omul pentru o bucată de Chevrolet?".
Notoriu de dinainte de război, de când jucase în filmul „Bing-bang” şi de când făcea tandem cu Vasile Vasilache, era N. Stroe („Alo! Aici e Stroe/Şi roaga să-i daţi voie/O clipă să vă-nveselească…). În spectacolul „Vitamina M – Muzica”, montat în 1961 în clădirea de peste drum de Academie a Teatrului ) „C. Tanase”, fost sediu al Legaţiei Germaniei, într-un dialog imaginar, Stroe i se adresa unei cucoane: – „Aţi fost la Domnul Puntilla?… – Nu ţi-e ruşine, domnule?! Eu sunt femeie serioasă”. „Domnul Puntilla” era o piesă de Bertolt Brecht jucată pe atunci de un teatru bucureştean.
Trei ani mai târziu, pe scena Teatrului de Comedie se monta „Rinocerii” de Eugen Ionescu, rolul lui Beranger, protagonistul, fiind interpretat de Radu Beligan, iar pe scena Teatrului Mic se juca „Lecţia de engleză” a aceluiaşi dramaturg sub titlul de „Cântăreaţa cheală”.
Din 1963, cuvântul România şi derivatele sale se scriau iarăşi cu „a”. Vreme de un deceniu, consecinţă a Reformei ortografice din 1953, privilegiul acestei grafii îl deţinuseră doar vagoanele româneşti de cale ferată de pe traseele internaţionale şi tricourile sportivilor români care luau parte la competiţii desfăşurate în străinătate. În acelaşi an, în luna noiembrie, Televiziunea înceta să mai transmită parada militară de la Moscova, din ziua de 7, dar relua în direct, integral, ceremonia înmormântării preşedintelui Statelor Unite, John F. Kennedy, asasinat la Dallas.
De-acum, Radiodifuziunea Română, în afară de Alexandru Stark, corespondent la Moscova, avea un trimis permanent la Washington şi corespondenţi la Paris şi la Roma: pe Georges Dascal şi Angelo Chiari. Un magazin cultural foarte citit devenise revista „Contemporanul”, condusă, la mijlocul anilor -50, de George Ivascu şi avându-l colaborator permanent pe G. Călinescu („Cronica optimistului”). În 1963–64, „Contemporanul” nu mai era foaia proletcultista înfiinţată în 1948, unde oficiau cei mai abjecţi ideologi şi culturnici ai noului regim. Aici îşi începe Nicoale Manolescu lunga şi strălucita carieră de cronicar literar. O rubrică foarte apreciată era aceea susţinută de un publicist, Mihai Popescu, economist la Camera de Comerţ, care dezbătea cu vervă subiecte interesante şi incitante. De pildă: se cuvine sau nu ca un bărbat şi o femeie, ambii căsătoriţi, însă nu unul cu celălalt, să intre într-un restaurant şi să ia masa împreună?…
Carmen Silva se chema, de fapt, Vasile Roaită (după numele unui aşa-zis ilegalist, dovedit ulterior colaborator al Siguranţei). Era, la finele deceniului cinci, o staţiune prăpădită, frecventată masiv de sindicalişti. Trăgeam la „fina”, la pensiune. Fina – gazda noastră, pe atunci văduvă, fusese cununată de bunică-mea prin anii -30. Îi arăta un respect ieşit din comun şi i se adresa cu apelativul „năşico”. Casa modestă avea două-trei camere cu dependinţe rudimentare. Pe timpul verii, familia amfitrioanei, cu mic, cu mare se muta în nişte barăci ridicate în curte. Atmosfera generală era ponosită, vag insalubră, dar veselă. Mă hârjoneam cu copiii localnicilor. Ei mă gratulau cu „vilegiaturistule”, iar eu le ziceam „băştinaşilor”. Altminteri, ne înţelegeam bine. Plaja se afla în apropiere. Era puţin populată şi cam sălbatică. N-auzeai muzică defel. Când şi când mai huruia răguşit – agăţat de un stâlp de telegraf – câte un megafon. Cu greutate puteai să recunoşti ce se transmite. Recepţia deficitară depindea covârşitor de forţa şi direcţia vântului. La ambianţa sonoră contribuia zilnic şi un flaşnetar uscăţiv, îmbrăcat într-un tricou marinăresc, cu o maimuţă pe umăr, care naviga printre cearşafurile risipite la buza mării.
D.D.
