A iubi este una din legile vieţii. Este una din sublimele acţiuni pe care o poate realiza o fiinţă umană. Iubirea poate să însoţească toate celelalte acţiuni şi activităţi ale noastre. Dacă ascultăm cu iubire, vom auzi mai multe şi mult mai bine.
Dacă vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor căpăta o fortă neînchipuit de mare. Dacă vom adormi cu dragostea în suflet, somnul nostru va fi odihnitor şi profund. Iubirea romantică este un sentiment înălţător care îţi dă aripi… bla, bla ,bla. Cuvinte frumoase, cu care suntem cu toţii de acord, mai ales acum în perioada Sărbătorilor Pascale, cînd se ştie că noi românii, devenim temporar mai buni, mai generoşi şi mai sensibili. În lumea de azi, tot mai pragmatică şi tot mai săracă în poeţi, nu vor fi foarte puţini cei care se vor gândi că dragostea ar putea fi tratată şi ca o criză, ba chiar ca o boală.
Un distins endocrinolog priveşte recent, într-un tratat, criza de dragoste ca pe un tablou clinic, starea de îndrăgostit fiind tratată ca o suferinţă dintre cele mai grave. Astfel, printre simptomele psihice negative s-ar număra alterarea capacităţii de înţelegere, perturbarea voinţei, absorbţia completă în prezent, părtinirea, logica defectuoasă, imprudenţa, abandonarea altor interese sau a pasiunii, sugestibilitatea redusă faţă de persoana iubită, scăderea sau abolirea respectului faţă de sine, minciuna sistematică, renunţarea la bunuri, sănătate, onoruri.
La această paletă atât de variată, în cazuri extreme, atunci când iubirea este neîmpărtăşită sau interzisă, pot apărea manifestări de o gravitate deosebită, ca sinuciderea sau omuciderea. Dintre manifestările corporale se pot înregistra semne şi simptome ca scăderea poftei de mâncare, dureri de stomac şi hiperaciditate, palpitaţii, tahicardie, hipotensiune arterială, oftat frecvent, respiraţie accelerată, amenoree sau metroragie, hiperfoliculinemie, sindrom premenstrual, tremur al degetelor şi pleoapelor, lipotimii, distonie neurovegetativă, insomnii.
Desigur că fiecare îndrăgostit sau îndrăgostită îşi trăieşte „boala” conform personalităţii sale şi absenţei sau prezenţei unor obstacole în calea acestei iubiri. Printre aceste obstacole se menţionează opoziţia părinţilor sau a familiei, diferenţa accentuată de vârstă, apartenenţele la grupuri sociale diferite, statutul marital al persoanei vizate. În cazul în care persoana este căsătorită, criza de dragoste va apărea mult mai frecvent. La fel de frecvent, respingerea dragostei va declanşa tabloul clinic descris.
Totuşi există o serie de semne pozitive care contrabalansează modificările pe care le-am menţionat mai sus. Printre acestea: depăşirea egoismului, creşterea sensibilităţii intelectuale şi afective, dinamizarea întregii fiinţe, emulaţia, accentuarea empatiei şi a generozităţii. Alături de toate acestea, dragostea poate fi un imbold spre creaţia literară şi ştiinţifică, spre fapte măreţe şi spre autodepăşirea multor limite. Entuziasmul şi optimismul, creşterea curajului fac din persoana îndrăgostită un individ greu de recunoscut în aşa-zisa viaţă normală.
Semne pe care toată lumea le cunoaşte sau le recunoaşte în propria iubire ar mai fi: sentimentul de nelinişte şi de nesiguranţă, care poate să apară şi în momentele de vârf ale iubirii erotice, generate de teama că dragostea se va sfârşi curând, sentimentul că în iubire există ceva dureros şi sfâşietor care ar duce spre epuizare şi moarte. Senzaţia familiarităţii dă impresia că lucrurile s-au mai petrecut cândva şi că îndrăgostiţii se cunosc de foarte mult timp.
Criza de dragoste a făcut, face şi va face să curgă tone de lacrimi, cerneală şi peliculă de film. Romane, piese de teatru, filme şi jurnale celebre descriu cu lux de amănunte această patologie, care, din fericire poate, a scăpat până acum tratamentului medical.
Cornel Bogdan
