Această zi ne pregăteşte pentru intrarea în cămara Mântuitorului, cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) şi parabola talanţilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).
Când Domnul se suia la Ierusalim şi se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi şi aceste două parabole, pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească şi de celelalte virtuţi şi mai ales de milostenie, prin care se vădeşte strălucirea fecioriei. Pe cinci dintre fecioare le numeşte înţelepte căci împreună cu fecioria au avut şi minunatul şi îmbelşugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numeşte neînţelepte pentru că, deşi şi ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi au adormit toate fecioarele, adică au murit.
Cu adevărat moartea se numeşte somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopţii; cele care au avut undelemn din belşug au intrat cu mirele la deschiderea uşilor, iar cele neînţelepte, pentru că nu aveau undelemn destul îl căutau după ce s-au sculat din somn. Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeieştii Părinţi pilda celor zece fecioare, împreună cu cea a talanţilor, ca să ne îndemne să veghem necontenit şi să fim gata să ieşim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neştiută este ziua şi ceasul sfârşitului vieţii. Dacă vom săvârşi o singură virtute, cea mai mare chiar, şi nu ne vom îngriji de celelalte, şi mai cu seamă de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veşnică, ci vom fi întorşi ruşinaţi. Şi într-adevăr nu-i lucru mai ruşinos ca fecioria să fie biruită de bani.
„La ceasul sfârşitului, suflete, gândind şi de tăierea smochinului temându-te, cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind şi strigând: Să nu rămânem afară de cămara lui Hristos”. (Condacul zilei). Pilda acestei denii ne aminteşte că trebuie să fim pregătiţi sufleteşte pentru a-L urma pe Iisus, pentru că nimeni nu ştie când vine „ceasul acela”. Fără untdelemn, nicio candelă nu poate rămâne aprinsă. Şi, fără făclia credinţei, nimeni nu vede drumul spre Iisus, spre „cămara Mirelui”, cum spune Sfânta Scriptură. În această zi, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne călăuzească spre Lumină (Evanghelia lui Marcu, capitolul IX, versetul 4): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”… Avem nevoie de înţelepciune şi de căinţa adevărată, să avem putere să ne împăcăm, în primul rând, cu noi înşine. Astfel vom întâmpina Sfintele Paşti, demni de iubirea Lui. (A.M.)
