Recunosc a-mi fi supus cititorii la un efort poate prea mare, în ultimele zile, dar cred că, pentru cei dornici să afle lucuri mai puţin ştiute despre Mateiu şi despre enigmaticul său prieten Bogdan-Piteşti, documentele oferite au prezentat un oarecare grad de interes.
Această serie nouă a „Luxului lecturii” se adresează, cum spuneam, cititorilor competenţi, cei care au puterea şi răbdarea de a parcurge texte mai pretenţioase, mai ample şi mai încărcate de informaţie. Probabil că numărul celor care citesc aceste însemnări va scădea, însă, odată cu sporirea exigenţelor, acest lucru este firesc.
Cei care au avut curajul şi răbdarea de a străbate lungul şir de rânduri care au vorbit despre această ciudată relaţie, au, astăzi, de aflat mai multe, din cea dintâi parte a unei admirabile puneri în temă aparţinând scriitorului-psihiatru Ion Vianu, fiul marelui critic Tudor Vianu. Iată, aşadar, un prim fragment din „Note pentru o psihologie a lui Mateiu I. Caragiale”:
E greu să ne îndoim că moartea lui Ion Luca este resimţită ca o eliberare pentru Mateiu. În România, emoţia este considerabilă. Ion Luca însuşi, critic până la fobie faţă de societatea românească, nu ar mai fi putut susţine traiul burghez de la Berlin. Întoarcerea în ţară îi apărea lui Ion Luca drept o fatalitate, era privită cu durere, ca un soi de ratare penibilă. Cu toate acestea, scriitorul nu se desprinsese niciodată de România. A făcut numeroase călătorii în ţară în intervalul berlinez, 1904-1912. Ambivalenţă exemplară! Dar perspectiva de-a reveni definitiv, fără o situaţie clară, într-o lume pe care o detesta trebuie să fi fost greu de luat. Moartea poate să reprezinte o soluţie alternativă în asemenea împrejurări. Istoria cunoaşte morţi oportune, care nu sunt, medico-legal vorbind, sinucideri. În 1914, pentru a da un singur exemplu, regele Carol I e prins în dilema teribilă de-a trăda pactul secret care-l unea cu Puterile Centrale şi a accepta voinţa implacabilă a lui Ionel Brătianu de-a merge alături de Antantă. Şi Carol va „alege“ aceeaşi ieşire în sus. În ce-l priveşte pe Caragiale, pentru a-i asigura supravieţuirea, prietenii plănuiau subscripţii naţionale, turnee de lecturi în şezători provinciale. Aproape mendicitatea. Pus în faţa acestei soluţii alternative umilitoare, dispare din viaţă.
Este normal ca, la moartea tatălui, Mateiu să se adreseze „takiştilor“, amicilor politici ai tatălui său, pentru a dobândi în sfârşit o situaţie profesională. A ajuta fiul era şi o compensaţie aptă să calmeze conştiinţele neliniştite de soarta problematică ce se făcuse tatălui. I se va oferi lui Mateiu un post de şef de cabinet pe lângă ministrul Al. Bădărău. Va fi numit în octombrie 1912. Acest post Mateiu îl va păstra mai puţin de cincisprezece luni, până la începutul lui ianuarie 1914. În acelaşi an, 1912, Mateiu reîncepe să îl frecventeze pe Alexandru Bogdan-Piteşti. În ce împrejurări se cunoscuseră mai înainte? Ştim numai că începe să îl revadă în acel an pe acest personaj din umbre şi lumini care este estetul şi colecţionarul bucureştean. Dar aici intervine un echivoc – şi este sigur că astfel de situaţii ambigue nu lipsesc şi nu vor lipsi din viaţa lui Mateiu. Bogdan-Piteşti publică un ziar, „Seara”, o publicaţie agresivă care practică atacurile joase şi şantajul.
Ziarul este finanţat şi reflectă opiniile unei alte grupări conservatoare, conduse de puternicul Gheorghe Grigore Cantacuzino, „Nababul“, grupare opusă conservatorilor-democraţi ai lui Take Ionescu. În paginile „Serii”, apar articole violente, desigur manipulate, împotriva partizanilor lui Take Ionescu. Şi mai ales împotriva ministrului Alexandru Bădărău, şeful lui Mateiu. Barbu Cioculescu semnalează un articol, semnat de generalul St. Stoica (se ascunde altcineva sub acest nume?), în care takiştii sunt desemnaţi drept „Crai de la Curtea-Veche“. Dar Bădărău este constant atacat în „Seara”, acuzat de favoritisme, abuzuri, afaceri murdare… Mateiu frecventează cercul lui Bogdan- Piteşti, fiind în acelaşi timp subalternul omului celui mai atacat de ziarul acestuia, Bădărău.
Putem să ne întrebăm, pe bună dreptate, care este legătura dintre dispariţia ziarului, în toamna lui 1913, şi faptul că tânărul Caragiale încetează să frecventeze salonul echivocului personaj care este Bogdan-Piteşti. În ciuda acestei precauţii elementare, părăseşte câteva luni mai târziu cabinetul ministrului, probabil pentru că Bădărău nu-i iertase infidelitatea. Care ar fi putut fi motivele pentru care Mateiu frecventa totuşi casa deschisă a lui Bogdan-Piteşti? Tânărul literator scria la acea vreme ultimele poezii din „Pajere” şi se pregătea să atace proza. Ideea „Crailor”, după cum avea s-o mărturisească mai târziu, apare, „nebulos“, prin 1910. Fragmente ca „Negru şi aur“, „Isnoave vechi“, care anunţă atmosfera „Crailor”, datează din perioada respectivă. Salonul lui Bogdan-Piteşti este un loc de întâlnire al literaţilor şi artiştilor. Mateiu însuşi are o problemă de identitate. Între cariera de scriitor şi cea de om politic, ezită. Lucrează pentru Bădărău, dar se situează în orbita monden-literară a lui Bogdan-Piteşti. Este oare motivul pentru care părăseşte cabinetul ministrului, care ar fi putut fi nemulţumit că apropiatul său colaborator îi frecventa pe adversarii lui cei mai feroci?
Relaţia dintre scriitor şi dubiosul mecena este reluată mai târziu, în 1915. Împreună vor face, în 1916, o călătorie la Berlin. Împreună, şi însoţiţi de metresa lui Bogdan-Piteşti, A. K., cu care Matei însuşi are, concomitent, o legătură. După această dată relaţia se întrerupe până la moartea lui Bogdan-Piteşti, în 1922. Cine era Bogdan-Piteşti? E greu să ne facem o idee obiectivă despre personalitatea lui complexă, şi cu atât mai greu dacă vrem, provizoriu, să facem abstracţie de mărturia lui Mateiu Caragiale. Totuşi, înainte de-a recurge la portretul distrugător pe care i-l va face mai târziu Mateiu, să amintim observaţiile mai distante ale lui K. Zambaccian, cel care oferă o mărturie directă asupra personajului.
Se născuse la Piteşti în 1872, într-o familie de moşieri. Originea tatălui este puţin cunoscută. Aromân? Albanez? Mama este născută Domnica Bogdan. Mai târziu, personajul nostru, care uşor devine fantast, susţine o înrudire cu neamul ilustru al Basarabilor întemeietori. În ce condiţii exacte devine catolic, nu ştim. Este crescut într-un colegiu francez, se înscrie la universităţile din Montpellier şi Paris, încercând medicina, dreptul, literele, neterminând nimic. Relaţia cu discipolii lui Alexandre Vaillant, anarhistul executat pentru că voise să pună o bombă în camera franceză a deputaţilor, este nesigură. Sigur este că îl frecventeză pe Joséphin Péladan, „le Sar“, ocultistul rosicrucian disident (care-l va şi vizita, pe la 1900, la Bucureşti). La Paris, de asemeni, intervin primele conflicte cu legea.
Zambaccian crede că a trebuit să părăsească Franţa în urma unei afaceri de „furturi de velocipede“. Wikipedia, care prezintă un valoros articol (în engleză) privindu-l pe Bogdan-Piteşti, defineşte trei etape în viaţa lui. Întoarcerea în România ar fi marcată de o anumită agitaţie revoluţionară (ar fi îndemnat pe ţărani să ceară pământ), această implicare fiind totuşi îndoielnică. Mai probabil, Bogdan se face vinovat de delicte de drept comun, îndeosebi şantaje. Cunoaşte închisorile româneşti. Alături de aceste aspecte umbroase, Bogdan-Piteşti se implică cu pasiune în promovarea artei moderne şi ajută la deschiderea (împreună cu Anton Bacalbaşa) a Expoziţiei artiştilor independenţi. În calitate de cronicar şi mecena, sprijină pictori şi sculptori, dintre care mulţi aveau să confirme (pentru a nu-i cita decât pe Şt. Luchian, N. Dărăscu, I. Iser, Th. Pallady, C. Ressu, M. H. Maxy). Casa din bulevardul Pache este descrisă ca un adevărat muzeu (colecţia a fost risipită, din păcate, la moartea colecţionarului).
Angajamentul în favoarea artei tinere se precizează cu înfiinţarea societăţii şi a revistei Ileana, din care au apărut puţine numere (1898-1901). Aici sunt popularizaţi artişti ca Luchian, Demetrescu-Mirea, Arthur Verona. Tot din această perioadă datează relaţia amicală cu Alexandru Macedonski, al cărui volum de versuri franceze, „Bronzes”, este editat cu o prefaţă a lui Bogdan-Piteşti. Şi tocmai în 1912, când Mateiu se alătură prestigiosului cerc, influenţa lui Bogdan-Piteşti este în creştere, prin alăturarea la gruparea conservatoare a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino. Acum, Bogdan-Piteşti prezidează şi însufleţeşte clubul literar (situat în strada Ştirbey-Vodă), unde pot fi întâlniţi tineri literatori de viitor, ca Arghezi (încă Ion Theo), Victor Eftimiu, Gala Galaction, Ion Minulescu, N. D. Cocea, şi plasticieni ca Brâncuşi, Th. Pallady, C. Ressu, N. Dărăscu, I. Iser. Dar apropierea de grupul ultraconservator îl orientează pe Bogdan-Piteşti către o politică filogermană. A fost sau nu agent informator german, aşa cum afirmă Mateiu? Totul pare să indice că acesta din urmă avea dreptate. Fapt e că, în ultimii lui ani, după război, cade în dizgraţie, părăsit de partizani şi paraziţi. Moare în 1922, detestat.
Mereu la limita infracţiunii, deseori depăşind-o, servit de lumea interlopă bucureşteană, Bogdan-Piteşti apare în acelaşi timp ca un susţinător şi un animator considerabil al mişcării moderniste. Din acest punct de vedere, de contribuţia lui trebuie să se ţină seamă. O constantă reputaţie, chiar o aură legendară, îi creează anumite cuvinte de spirit sau excentricităţi, care nu au fost uitate. Ascultându-l pe Take Ionescu, care pleda împotrivă-i, exclamă: „Are talent, canalia!“ Lui Macedonski îi trimite de Crăciun un curcan fript, împănat cu napoleoni de aur. Iată şi spovedania cinicului nemântuit pe patul de moarte, povestită de Zambaccian: „Păcătuit-ai vreodată, cu vorba cu fapta sau cu gândul? – Da, părinte – Ai râvnit la bunul altuia? – Da, părinte – Ţi-ai înşelat nevasta? – Da, părinte – Dar dacă bunul Dumnezeu s-ar îndura şi ţi-ar dărui viaţa mai departe ai mai greşi şi ai mai păcătui? – Desigur, părinte“.
Paginile din „Jurnal” şi cele câteva însemnări din „Agende” în care Mateiu aminteşte relaţia cu Bogdan-Piteşti sunt scrise cu viguroasă ură. Care va fi fost dialectica sentimentelor celor implicaţi şi adevărata lor relaţie vom încerca să înţelegem mai târziu. Asupra naturii relaţiei dintre cinicul mecena şi eroul nostru nu avem alte informaţii decât cele din tardivul jurnal din 1931-1932. Cu alte cuvinte, o intepretare post festum. Am arătat că cercul lui Bogdan-Piteşti, partizan al „Nababului“, era duşmanul declarat al „takiştilor“, din care făcea parte Bădărău, şeful de la minister al lui Mateiu. Era un conflict de lealităţi, care avea să se termine cu o ruptură între scriitor şi ministrul său. Tonul însemnărilor care îl privesc pe Bogdan-Piteşti şi pe amanta lui este plin de ură. O ură devoratoare. Nici mai mult, nici mai puţin, Mateiu explica ratarea lui prin relaţia cu colecţionarul-escroc.
Puterea şi luciditatea care îi sunt date tardiv, în preajma vârstei de cincizeci de ani, îi permit să regăsească ambiţiile şi proiectele trecute. „Sunt pe punctul de-a mă realiza“, scrie în Agende la 21 mai 1933, „atingând perfecţiunea. Inaugurez, în fine, vechile mele metode, pe care a trebuit să le las deoparte timp de aproximativ 30 de ani, metode radicale“ (p. 489). Două au fost obstacolele, crede Mateiu, pentru a avea succes în viaţă. Prima a fost acţiunea nefastă a tatălui său. Nu numai că i-a furat moştenirea, dar a insistat din răsputeri să-l facă să studieze dreptul. Al doilea obstacol s-a ivit în relaţia triunghiulară cu Bogdan-Piteşti şi cu amanta acestuia, poloneza A. K. Pare semnificativ că Mateiu a început să-l frecventeze pe „B-P“ tocmai în anul morţii tatălui său. Este probabil că, iniţial, nu existau sentimentele violent negative care-l însufleţesc mai târziu faţă de dubiosul estet.
E posibil ca, dimpotrivă, să fi nădăjduit, odată tatăl său dispărut, să-l înlocuiască cu o altă figură care ar fi putut să fie un substitut patern acceptabil. Faptul că persista să frecventeze cercul lui Bogdan-Piteşti, deşi acesta era adversarul declarat al ministrului Bădărău, arată cât de importantă era pentru el legătura. Intervine însă o a treia persoană, A. K., acea poloneză, mizerabila creatură… detracată, vulgară, necioplită şi ordinară… care sexualiceşte i-a inspirat multă vreme o vie repulsie. „Multă vreme“… la un moment dat, prin 1915–16, această repulsie este surmontată. Amanta lui B-P începe „să-l dezonoreze cu intimitatea ei“. Câtă ură în grosolănia exprimării! L-am văzut pe Mateiu insensibil la feminitate, reducând mereu femeia la un simplu mijloc de parvenire şi îmbogăţire (niciodată scop în sine, niciodată izvor de voluptate), dar de aici până la această degradare înverşunată a imaginii lui A. K., este un mare pas.
Psihanaliza ne-a obişnuit cu ideea că ura este adesea o iubire inversată sau, altfel, o apărare împotriva unui sentiment de dragoste perceput ca primejdios pentru ego, dizolvant. S-ar putea, şi noi tindem să credem că aşa a fost, ca Mateiu să fi fost un fel de copil îndrăgit al cuplului ilegitim. Printr-un mecanism oedipian, tânărul se îndrăgosteşte de femeia iubită a protectorului său, i-o răpeşte. Apoi, după ce banul se amestecă (banii pe care îi împrumută, fără să-i restituie, şi banii pe care nu reuşeşte să-i fure), iubirea, fragilă, după cum fragilă este facultatea lui Mateiu de-a iubi, se preface în dispreţ. Iar dispreţul în detestaţie.
Atât pentru azi. Mâine, consideraţiile lui Ion Vianu în legătură cu modul în care această relaţie dintre Mateiu şi Bogdan-Piteşti e posibil să fi trecut şi graniţa spre literatură
Dan Mucenic
