Mânioasă ca o soţie înşelată, Justiţia tună şi fulgeră împotriva unui individ care a îndrăznit s-o traducă, făcându-şi dreptate singur în ţara statului de drept numită România. Ca să priceapă fiecare că numai ea, Justiţia Legitimă, are voie să facă dreptate, iar victimele infracţiunilor trebuie să apeleze la serviciile ei, dacă nu vor s-o păţească mai rău decât infractorii înşişi.
Un cetăţean dintr-un oraş dunărean mi-a cerut ieri o consultaţie într-un caz de furt. Spunea că în vara anului trecut i-au spart hoţii locuinţa, drept care a sesizat poliţia din localitate, făcând plângere pentru furt. După mai bine de jumătate de an omul a fost chemat la poliţie ca să dea o declaraţie în legătură cu furtul reclamat. Poliţistul i-a cerut să precizeze dacă e sigur că uşa fusese încuiată sau nu şi dacă e sigur că obiectele lipsă din casă i-au fost furate ori le-a pierdut în împrejurări necunoscute. În fine, i-a mai sugerat să scrie că-şi retrage plângerea, dacă nu bănuieşte pe cineva în mod concret. Cu respect faţă de autoritate, omul a scris cum i s-a cerut. Mai apoi, cuprins de oarecari îndoieli, mi-a cerut sfatul, întrebându-mă ce ar mai putea face pentru rezolvarea cazului de furt.
Cunoscând tertipurile la care recurge adeseori poliţia pentru a scăpa de dosarele cu autori necunoscuţi, i-am răspuns pe scurt că acum nu mai are nimic de făcut, pentru că graţie declaraţiei sale cazul a fost rezolvat definitiv, adică i s-a pus cruce. Şi că va primi curând o comunicare de la Parchet în acest sens. Dezamăgit, cetăţeanul a evocat unele expresii folclorice cu referire la poliţia şi justiţia din România, expresii pe care nu doresc să le reproduc aici.
Am încercat să-l consolez, spunându-i că nu e singurul în această situaţie, că în fiecare an zeci de mii de români păţesc la fel, că din statisticile justiţiei şi poliţiei rezultă că numai o mică parte dintre reclamaţiile de furt sunt rezolvate prin condamnarea hoţilor. Că o parte dintre hoţii prinşi iau asupra lor şi furturi comise de alţii, spre a face pe plac anchetatorilor, scăpându-i de dosarele nerezolvate. Că oricum aceasta nu are nicio importanţă, deoarece şi atunci când hoţii sunt prinşi, rareori se mai recuperează ceva din bunurile furate.
I-am mai spus că de obicei hoţii nu sunt arestaţi preventiv, că pedepsele aplicate pentru furt sunt de obicei reduse, iar parte dintre condamnaţi nu sunt ajung la puşcărie, reuşind să se ascundă ori să fugă din ţară. În fine, chiar dacă sunt prinşi, condamnaţii execută doar o parte din pedeapsă, fiind eliberaţi condiţionat sau din motive de boală. Astfel că în scurtă vreme păgubaşul poate avea neplăcuta surpriză să-l întâlnească pe hoţ în libertate. Şi nu s-a auzit niciodată ca hoţii să se fi angajat şi să muncească din greu pentru a despăgubi victimele.
În concluzie, i-am spus cetăţeanului că ar fi bine să lase baltă chestiunea cu furtul, să nu mai piardă timp şi bani degeaba, că nu are nici un rost. Şi l-am prevenit ca în viitor, de se va întâmpla să mai fie victima unui furt, să nu cumva să-şi facă dreptate singur, ci să apeleze la justiţie. Nu de alta, dar făcându-şi dreptate singur ar fi posibil ca hoţii să scape, dar el nu.
Lăsându-l pe omul cu pricina în supărarea lui, voi încerca să descifrez câteva dintre cauzele apariţiei justiţiei paralele în România, pe drept cuvânt inacceptabilă într-un stat de drept.
Justiţia paralelă, pe cont propriu, se poate întâlni mai ales în următoarele situaţii:
Prima se referă la conflictele dintre grupurile interlope care, din cauza activităţilor ilicite în care sunt angrenate, preferă să-şi regleze conturile între ele, spre a nu se aduce în vizorul autorităţilor.
A doua priveşte acei oameni care, prin acumulare de avere şi poziţie socială prin mijloace obscure au ajuns să considere că li se cuvine orice, că au dreptul să facă orice, după bunul lor plac. Pentru aceştia, a apela la justiţie li se pare un demers sub demnitatea lor, o cale anevoioasă şi cu sorţi îndoielnici de reuşită, din moment ce dispun de mijloace proprii prin care să-şi facă dreptate imediat.
A treia situaţie se referă la oamenii care având un interes legitim, sunt conştienţi de imposibilitatea valorificării lui prin mijloace legale. De pildă, un creditor care nu poate obţine prin justiţie valorificarea unei creanţe mari contra unei societăţi cu răspundere limitată, va fi tentat să apeleze la serviciile unor recuperatori.
În fine, tentaţia de a-şi face singure dreptate poate apare în cazul victimelor unor fapte ilicite care, în urma unor experienţe personale frustrante, au rămas cu convingerea că apelând la justiţie au puţine şanse de a obţine satisfacţie. De pildă, persoana care a fost anterior victima unuia sau mai multor furturi, dar deşi a sesizat poliţia, hoţii nu au fost prinşi, iar pagubele nu a fost reparate.
Este legitim ca în asemenea cazuri să se nască unele întrebări. De pildă, cine a tolerat grupurile interlope până la punctul în care ele au devenit aproape incontrolabile? Cine i-a tratat cu toleranţă pe indivizii care, în pofida încălcării grave şi repetate a legilor nu au păţit nimic, ajungând să se considere deasupra legii? Cine i-a adus la exasperare pe cetăţenii vătămaţi prin fapte ilicite, determinându-i să-şi piardă încrederea în justiţie?
Analizând etiologia justiţiei paralele în cazurile menţionate putem descoperi de fiecare dată că acest fenomen este generat în primul rând de grave carenţe în funcţionarea autorităţilor statului în general şi a justiţiei în special. Este vorba uneori de carenţe legislative care trebuiau să fie rezolvate demult, dar cel mai frecvent despre incapacitatea autorităţilor judiciare de a lua la timp măsurile adecvate pentru a stăvili dezvoltarea unor fenomene nocive. Cauzele justiţiei paralele sunt îndeosebi incompetenţa, superficialitatea, toleranţa, imixtiunea politică şi corupţia în faţa fenomenului infracţional. Justiţia paralelă apare ca semn al disoluţiunii avansate a autorităţii de stat, prevestind totala anarhie.
Justiţia paralelă nu este cauza lipsei de credibilitate a justiţiei statale, ci efectul acesteia. Pentru a combate cauzele şi nu simptomele lipsei sale de credibilitate, justiţia oficială ar trebui să se privească în oglindă.
V. Stănescu
