Toţi preşedinţii României m-au dezamăgit. Când am aflat despre ei primele informaţii, când am luat primele contacte, mi-au plăcut, apoi, i-am comparat aproape cu „leprozeria naţională”.
Pe Gheorghe Gheorghiu-Dej nu prea l-am prins. Eram în primele clase ale şcolii generale, când a murit şi se spunea că ar fi fost un om de viaţă, prieten cu şpriţul şi afemeiat. Ba, mai mult, avea şi o fată, care juca în filme.
Ceauşescu a avut grijă, în primii ani de „domnie” să îl denigreze în aşa hal pe Gheorghe Gheorghiu-Dej că l-am şi uitat, încă de atunci. Tot, în primii ani, Ceauşescu m-a fascinat. În august 1968 a ţinut (de la celebrul balcon) un discurs împotriva ruşilor, care invadaseră Cehoslovacia. Aveam, aproape, 14 ani. El mi s-a părut nemuritor, eu aş fi plecat la război, să lupt pentru ţară şi pentru el, atunci.
Ion Iliescu mi s-a părut un vis. Auzisem despre el, dar nu eram obişnuit ca un preşedinte să vorbească aşa de bine, în mai multe limbi străine. Peste 20 de ani ascultasem, de la primul om în stat, handicapuri lingvistice comparabile cu Caragiale.
M-am bucurat când a ieşit Constantinescu. fitiam de la un prieten, al lui, că este cam fraier, în viaţa de zi cu zi şi am ţinut cont de asta, de la bun început. Culmea, a început să îmi placă acum, dar nu spun la nimeni.
Pe Băsescu l-am iubit. Pentru că navigasem şi eu, cu un mineralier, aproape, în jurul lumii, ştiam ce înseamnă comandant de navă. Apoi fusese ministru şi primar, parlamentar şi multe altele. Deocamdată, anii lui trec fără realizări deosebite.
De vineri a mai apărut un posibil preşedinte. Crin Antonescu. Povestea vieţii lui şi modul cum a vorbit la Congres m-au fascinat. Să vedem. De fapt, trebuie să fac o precizare. Toţi preşedinţii mi s-au părut şi mi se vor părea oameni importanţi, cu calităţi aparte. Nu este uşor să ajungi primul om într-o ţară.
Nu îmi dau seama de ce toţi par ceva frumos şi, când ajung, îi înjură toată lumea.
Horia Tabacu
