Constat, urmărind discuţiile de pe forum, că textul lui Patrick Suskind, „Despre iubire şi moarte”, a strârnit un interes real, exprimat prin opinii contradictorii. A fost un vis al meu, care începe a prinde viaţă, să ofer texte care să stârnească dezbateri şi controverse.
Înainte de a face anumite precizări pe care le consider necesare, să mai derulăm un episod din această pasionantă şi pasională scriere:
Nu mai puţin îngrozitoare a fost moartea lui Orfeu. După întoarcerea sa din lumea subterană şi după cea de-a doua pierdere, de astă dată definitivă, a iubitei sale, el cade pradă celei mai negre melancolii, renunţă la plăcerile vieţii – mai precis, la iubirea femeilor –, rătăcind, cum spune Vergiliu, „stingher, printre gheţarii/ Hiperborreni, nămeţii lui Tanais şi-n căldarea/ Padinilor, niciodată de mari geruri văduvite, ale munţilor Rhipeus(…) plângând pieirea/ Euridicei”. Purtarea sa le înfurie pe femeile din Tracia, care, cum bine ştim, erau femei dionisiace pline de pofte şi voiau să fie râvnite.
Astfel, tânărul cântăreţ care le refuză e în final omorât cu pietre, rupt în bucăţi, membrele îi sunt împrăştiate în toate părţile, iar capul, bătut în cuie de lira sa, îi este aruncat în cel mai apropiat râu; purtat de ape, capul jeluieşte: „Euridice! Chema glasu-i îngheţat de-al morţii suflu,/ Draga mea nefericită Euridice! – şoptea încă/ Sufletu-i murind. Şi iată, ale ţărmurilor ecouri( Până-n depărtări de fluviu răsunară: Euridice!”
Viaţa lui Orfeu nu se sfârşeşte, astfel, cu un pragmatic „Săvârşitu-s-a”, care să reprezinte terminus-ul unui grandios plan de mântuire a lumii, ci cu un modest strigăt de jale după unica sa iubită. Cu această tânguire a şi început totul. În timp ce Iisus a fost profeţit şi s-a năcut la Mesia, nefiind, întreaga viaţă, altceva decât Mesia, Orfeu a intrat în mit şi în istorie ca un tânguitor îndoliat, care şi-a pierdut tânăra soţie, muşcată de un şarpe veninos. Şi e într-atât de neconsolat în această pierdere a sa, încât face un gest nebunesc, ce ne apare totuşi pe deplin justificat: vrea să-şi readucă la viaţă iubita. El nu pune la îndoială puterea morţii şi ultimul cuvânt pe care îl are de spus aceasta.
Nu-l interesează victoria „reprezentativă” asupra morţii, spre binele întregii lumi, cum nu-l interesează nici viaţa veşnică. El doar o vrea înapoi pe iubita sa Euridice, şi n-o vrea înapoi pentru eternitate, ci pentru a fi fericit cu ea pe pământ. De aceea aventura lui Orfeu în Infern n-ar trebui înţeleasă ca act sinucigaş – Orfeu nu e nici Werther şi cu atât mai puţin Tristan. Fapta sa, oricât de temerară, nu vizează moartea, ci, dimpotrivă, aparţine vieţii. Orfeu luptă disperat pentru viaţă – ceea ce i-a atras reproşuri în „Banchetul” lui Platon. Vorbind despre „cântăreţul slab de suflet”, căruia i-au lipsit tăria şi dârzenia de a se sinucide şi a preferat să pătrundă viu pe tărâmul lui Hades, Phaidros adoptă un ton persiflant.
Ca şi cum totul ar fi fost o joacă de copil. Căci, spre deosebire de Iisus, Orfeu porneşte pe drumul acesta nebătut fără a se asigura de protecţia zeilor, deşi – cred unii – Orfeu era fiul lui Apolo şi ar fi putut benefia oricând de o audienţă în Olimp. Coborând în împărăţia morţilor, el violează conştient şi intenţionat ordinea divină. În acelaşi timp, altfel decât urmaşul lui din Nazaret, nu dă sfoară-n ţară, nu-şi face publică fapta, nu se înconjoară de ucenici şi de popor pentru a crea un mare eveniment mediatic, ci porneşte la drum de unul singur, fără sprijin exterior, echipat doar cu citera sa, cu vocea şi cântecul său tânguitor. Cântec – Orfeu o ştie.
Dan Mucenic
