Dacă Antichitatea se fălea cu celebra „Ars amandi” a lui Ovidius, sfârşitul Evului Mediu, în aproape tot nordul Europei, a făcut din una dintre primele tipărituri ale Apusului, „Ars moriendi” (scrisă, se pare, de un călugăr dominican la cererea expresă a Conciliului de la Constanz, 1414-1418), cea mai populară carte a vremii.
Această „artă de a muri cum se cuvine“ era alcătuită din şase capitole: cel dintâi descria părţile bune ale decesului şi conchidea că moartea nu trebuie să ne sperie, al doilea înfăţişa cele cinci ispite (lipsa de credinţă, disperarea, nerăbdarea, orgoliul şi zgârcenia) care îl asaltează pe muribund şi descria metodele de a le alunga, al treilea enumera cele şapte întrebări care trebuie adresate muribundului şi consolările disponibile graţie mântuirii propuse de iubirea creştină, cel de-al patrulea capitol descria viaţa lui Hristos, care trebuie luată de către orice bun creştin drept model, cel de-al cincilea se adresă apropiaţilor şi familiei, indicând regulile de comportament ce se cer urmate în preajma patului de moarte şi, în sfârşit, cel de-al şaselea propunea setul de rugăciuni care se cuveneau citite la căpătâiul muribundului.
Versiunea scurtă a cărţii, produsă în Ţările de Jos, în jurul anului 1450, este o dezvoltare a celui de-al doilea capitol (privind ispitele muribundului) şi conţine 11 gravuri, dintre care primele 10 sunt repartizate în perechi, câte una pentru fiecare ispită. Fiecare pereche îl reprezintă pe demonul care caută să-l amăgească pe muribund şi calea de a ocoli ispita. Cea de-a unsprezecea îl înfăţişează pe mort ieşind victorios din asprele încercări, în momentul când i se deschid porţile Paradisului, iar demonul se întoarce în Infern. (A.M.)
