Atunci când mă simt învăluit de neguri, cu mintea pâcloasă, inima beteagă şi speranţa sluţită, îmi proiectez degrabă o imagine – singura în care găsesc reazemul de care am atâta nevoie: pe o ridicătură de câmpie, în apropierea unui lac limpede şi mult întins, mângâiată de suflarea pădurii de salcâmi din preajmă, se ridică, limpede şi fără semeţie, o casă cu pereţii albi, având acoperişul şi obloanele ferestrelor verzi, înconjurată de arbori şi flori căţărătoare, vegheată de trei câini înţelepţi şi frumoşi, singuratică, ademenindu-mă cu răcoarea desişurilor curţii sale sau cu căldura sugerată de fumul ce se ridică, printre nămeţi, din coşurile sale.
Aşa-mi visez locul în care să mă pot muta cât mai curând, înconjurat de cărţi, de felurite obiecte dragi şi ciudate, de cactuşi, de dragele mele femei iubite şi de puţini-mi prieteni adevăraţi. Leacul de tristeţe îşi face, de fiecare dată, efectul aşteptat, ademenind binecuvântatul somn. Cu Emil Botta nu se întâmplă astfel. Pentru el negura-i cumplită, de neînvins. Numai el putea suferi atât de cumplit şi de adevărat. Silabisiţi-i aceste două versuri: „E atâta nepace în sufletul meu bătut de alean şi de umbre cuprins…” Nu atât bizar-şocanta „nepace”, prefigurând „necuvintele” lui Nichita Stănescu, învolbură aici apele stihurilor, ci mai curând preaplinul de sensuri al „aleanului”, care sugerează atât de multe şi de diverse stări de spirit, de la suferinţă la dor şi chiar la ură.
„Bătut de alean”, omul nu ştie ce simte, de fapt. Trăirile-i sunt împrăştiate în şi de toate vânturile pustiei, azvârlite fără sens precis ori limpede rost. Cu totul altfel interioriza Tudor Arghezi, blând şi senin, semnificaţia „aleanului”. Zicea magul limbii române: „În farmacia mea a tot lecuitoare aleanuri am la chinurile-abia simţite”, „aleanurile” sale tămăduitoare, consolatoare, urcând la lumină din rădăcina dulcelui verb „a alina”. Poezia, ca dezlegare de vrăjile demonului lăuntric, poate izbăvi doar prin necuprinsul cuvintelor din care se zideşte. În fântânile adânci ale acestora, înţelesurile se amestecă şi se despart, ca într-o Ciuleandră ameţitoare. Bătuţi sau suav atinşi de alean suntem cu toţii, în clipele noastre nedesluşite.
Doar poezia limpezeşte, adâncind taina, după zisa lui Blaga, cerul simţirii. În nopţile bântuite de spaima trecerii spre necunoscutul şi, tot mai adesea, ameninţătorul mâine, salvarea o aflu doar în puterea alunecoaselor cuvinte-lostriţă ale poeţilor adevăraţi ori în liniştea pe care o aştept, urmărind mersul stelelor de pe terasa casei aceleia albe, cu acoperişul şi obloanele ferestrelor verzi, pe margine de lac, în apropierea pădurii.
Dan Mucenic
