Tudor Chirilă a publicat zilele trecute pe blogul său o scrisoare emoţionantă cu privire la despărţire. Comentariile nu-şi au rostul aşa că mai bine vă las pe voi să citiţi şi mai apoi să trageţi concluziile. „Nu-i cere cadourile înapoi. E atât de meschin. Mai poţi rememora fericirea mândră pe care ai încercat-o când i le-ai oferit? Dacă faci asta, n-o să rămâi cu nimic. Nici măcar cu amintirile. Acum, poate că îţi vine s-o omori. Şi să te omori şi pe tine. Milioane de feluri în care ai putea s-o răneşti. Niciunul dintre ele n-o să-ţi astâmpere setea. Să răneşti femeia care ţi-a ciopârţit sufletul e ca şi cum ai bea zeamă de varză în deşert. După prima înghiţitură nu-ţi va mai fi de ajuns un butoi întreg. Demnitatea în suferinţă pare a fi singura cale. E spirt pe rana deschisă. Ustură şi curăţă.
Nu încredinţa prietenilor tăi povestea voastră
Ei te iubesc necondiţionat şi-ţi vor face dreptate aruncându-i vorbe de ocară. N-au fost în patul vostru când ea îţi furnica spinarea cu o singură atingere. N-au fost nici când îţi lingea rănile provocate de războaie sau bătălii cotidiene. N-au fost în casa sufletelor voastre. S-au învârtit în jurul ferestrelor aburinde în spatele cărora voi doi eraţi unul, sărbătorind un Crăciun cald. fii atunci? Ce rost au ei? Eşti singur în vârtejul suferinţei tale şi dacă vrei să ieşi trebuie să tragi aer în piept şi să te scufunzi până se sfârşeşte. Mai degrabă iubeşte-o până când iubirea ţi se face apă şi se scurge prin toţi porii. Iubeşte-o în absenţă. Va fi ca şi cum te-ai arunca de nebun într-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul îţi va rupe oasele, pielea ţi-o vei zdreli, îţi vei sfâşia hainele până când te vei fi prelins în praful de la baza lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca după un coşmar pe care vei încerca să-l rememorezi. Soarele dimineţii nu-ţi va da timp şi vei uita.
Cu fiecare zi care va trece vei mai fi uitat puţin câte puţin…
Vindecă-te singur. E tot ce poţi face pentru tine. În definitiv, cu cât vei ridica un zid mai înalt în jurul tău cu atât va fi mai bun cel care-l va sări. În cazul de faţă, o altă femeie. Deschide-te oricui, fără oprelişti şi curtea îţi va deveni curând talcioc. Odată, însă, zidul suferinţei ridicat, vânătorii de chilipiruri care se vântură prin târgurile suferinţelor împărtăşite, se vor fi împrăştiat care-ncotro. Apoi, după un timp, va veni o EA, destul de nebună şi vânjoasă, la fel de singură şi abătută ca tine şi se va căţăra pe zid. Până sus de tot. Şi te va găsi acolo în curte, nefăcând nimic, şi se va uita la tine cum tai frunză la câini şi nu mai speri să fii găsit. Şi ziua aia, va fi ziua unui nou început. Pentru că, de atâta tăcere vei fi uitat să vorbeşti, de atâta linişte vei fi uitat că poţi să auzi, de atâta plictiseală vei fi uitat să râzi şi de atâta singurătate vei fi uitat că eşti singur şi că asta poate să se termine. Cocoţată pe zid, fata-ţi va zâmbi şi se va da jos la tine şi-o să te înveţe din nou tot ce ai uitat. Un singur lucru n-o să te înveţe: că peste ceva timp, vei suferi din nou şi-o vei lua de la capăt, dar al naibii să fiu dacă nu asta ne e scris pe pământurile astea pe care le semănăm ca să le culegem, o dată pe an. Al naibii să fiu, dacă ai nevoie de cineva ca să suferi şi mai apoi să te vindeci…”, scrie artistul pe blogul său. (M.S)
