A trecut un an de când am pornit, în „Atac”, rubrica „Luxul lecturii”. A fost deja tipărit un prim volum conţinând câteva dintre textele apărute aici; ar putea urma, depinzând numai de puterea, dar mai ales de dispoziţia mea de-a le construi, şi altele.
Fără s-o consider îmbătrânită, rubrica se cere, parcă fără voia mea, transformată. Nu ştiu dacă, în noua formulă, îşi va mai regăsi vechii şi statornicii ei cititori (admirabili), va descoperi alţii ori va trece neobservată. Dar simt şi cred că merită încercat. Ce(-mi) propun cu această „serie nouă”? Întâi de toate, o altă abordare a lecturii. Din perspectiva cititorului exigent, selectiv, mizând pe acel „esprit de finesse” ce-l deosebeşte de lectorul de rând, mânat mai curând de curiozitate, atunci când deschide o carte, şi mai puţin de speranţa de a descoperi în paginile acesteia unicitatea de gând şi de rostire a unui autor anume. Constat, cu imensă bucurie, că se citeşte din ce în ce mai mult.
Câte trei volume de literatură pe săptămână apar numai la chioşcurile de difuzare a presei, însoţind „Adevărul”, „Cotidianul” şi „Jurnalul naţional”, în zeci şi zeci de mii de exemplare. Librăriile în care intru periodic sunt pline de cumpărători. Această realitate doveşte faptul că românul obişnuit nu mai are nevoie de îndemnuri pentru a se apropia de carte. Mai curând, dincolo de a socoti o simplă marfă, i-ar trebui modele de a medita, cu folos estetic, în marginea ei.
Literatura de valoare predispune şi la confesiune. Te împinge să te gândeşti la tine şi la cei din preajmă, regăsiţi într-o frază sau în câteva versuri memorabile. De aceea, intenţionez să şi povestesc una-alta, uneori, pornind de la sugestiile sau pretextele oferite de diferiţi scriitori, de toate naţiile şi din toate timpurile. O altă deosebire faţă de „seria veche” se va regăsi în dimensiunile însemnărilor mele, mult reduse faţă de cele de până acum. Intenţionez să spun mai puţin, încercând să sugerez mai multe. Textele la care am să fac apel vor fi, ca şi până acum, selectate în funcţie de propria-mi subiectivitate şi de impulsurile sufleteşti de moment.
Apoi, vine şi primăvara, dragii mei! Vine timpul dezgheţului inimilor şi gîndurilor, al sincerităţii dulcedureroase. Sigur, e vreme de criză, pe care o resimţim mai curând ca pe o nefastă, indigestă psihoză. Ni se spune asta în fiece clipă, cu orice ocazie, obsesiv, deprimant. Lectura este liman primitor pentru orice fel de criză. Chiar şi pentru cea de identitate – precum aceea cumplit de vizibilă azi, când nu prea ştim încotro ne îndreptăm ca popor şi ce ne va rezerva ziua de mâine, inabil şi deloc promiţător plămădită într-un prezent contradictoriu şi, ca atare, bulversant. De partea noastră sunt, însă, cuvintele ce durează. Aşa că ne putem simţi, împreună, în deplină siguranţă.
Dan Mucenic
