Între anii 1979 – 1981, un oarecare domn Jaime Ballestero a reuşit să convingă un număr de patru bănci să acorde împrumuturi la patru societăţi ce-i aparţineau sau care erau controlate de el. Suma totală acordată de bănci se cifra la aproximaiv 80 de milioane de franci.
Cât priveşte poziţia asigurărilor, ne vom opri la un singur argument al apărării lor, respectiv la susţinerea că motivul real al pierderii suferite de bănci a fost frauda comisă de Balestero. Judecătorul a considerat că nedezvăluirea de către asiguratori a înşelăciunii comise de broker a reprezentat o cauză cu egală implicaţie prin urmările ei, respectiv pierderea banilor împrumutaţi de către bănci şi a concluzionat că atunci când una din cele două cauze de egală importanţă este aceea de încălcare a obligaţiei de bună credinţă, este suficientă pentru ca ea să constituie baza de decizie. Deci, acel eveniment asigurat va fi luat în considerare şi va determina operarea poliţei. Concluziile la care s-a ajuns în acest caz:
-obligaţia de supremă bună credinţă este reciprocă şi în anumite împrejurări poate da naştere la dreptul pentru despăgubire, nu doar la anularea contractului;
-existenţa unei obligaţii de grijă, protecţie ce se creează între asiguratori şi clientul său independent de relaţia contractuală existentă poate da naştere unui drept de despăgubire pentru neglijenţă.
Cazul a fost îndelung comentat în revistele de specialitate şi nu într-o mică măsură a fost combătută decizia judecătorului. Mai mult, au fost luate în considerare o serie de situaţii care pot apărea drept urmare a deciziei luate în acest caz, decizie care având valoare de precedent poate constitui o bază de plecare pentru tot felul de pretenţii.
Un subscriitor întreprinde o inspecţie de risc pe un şantier pentru a aprecia riscul ce a fost propus pentru asigurare. El constată că şantierul respectiv e bine dotat cu instalaţii ce ar diminua considerabil acest risc dar că există o şansă de risc de incendiu mai mare decât în mod obişnuit datorită unor stocuri de materiale explozive. Subscriitorul cotează riscul de incendiu dar exclude riscul de explozie. Câteva luni mai târziu are loc o explozie şi asiguratul suferă o daună foarte mare. Plata pierderilor este refuzată de asigurator în virtutea excluderii riscului de explozie menţionat în condiţiile poliţei şi totuşi asiguratorul solicită despăgubiri şi le obţine de la asigurator ca urmare a faptului că acesta nu i-a dezvăluit existenţa pericolului de explozie într-un grad mai mare decât cel obişnuit.
Un broker oferă unui subscriitor oarecare o afacere atrăgătoare la prima vedere. Subscriitorul ştie că brokerul cu câţiva ani în urmă a manifestat incorectitudine în plasarea unui contract al unui client al său. Fiind pus în situaţia de a plasa un contract i-a comunicat clientului că acesta fost plasat în proporţie de 95%, în vreme ce în realitate el fusese plasat în proporţie de 30%, pentru restul având doar previziuni de plasare. Când cotele pe care conta nu s-au materializat i-a comunicat clientului situaţia şi l-a lăsat pe acesta descoperit în plasarea contractului.
Subscriitorul crede că brokerul a învăţat din greşeala comisă şi nu o va mai repeta. Ca urmare el acceptă o cotă substanţială. Ulterior constată că cifrele de daune au fost mult subestimate de către broker şi anulează contractul pentru nerespectare, asiguratul îl dă în judecată pe subscriitor şi obţine astfel nu numai recuperarea daunelor dar şi daune de IBNR pentru 100% din contract. Cazul este cu adevărat o noutate în domeniu şi se pare că a produs un fior rece pe piaţă, determinând poate o reexaminare a întregii practici de brokeraj şi de acceptare de riscuri.
Felicia Mirea
