Actualmente preşedinte Marshal Turism, economist la Întreprinderea de Turism Hoteluri şi Restaurante Bucureşti (1979 – 1990), director general la Întreprinderea de Turism Hoteluri şi Restaurante Bucureşti (1990 – 1991), reprezentant al Ministerului Turismului în Israel (1991 – 1992), ministru secretar de stat – Integrare Europeană, Relaţii Internaţionale- la Ministerul Culturii şi Cultelor (2001 -2004), iniţiator al proiectului indemnizaţiilor de merit pentru artişti, preşedinte fondator al Clubului Diplomaţiei Culturale Româneşti (2001 – prezent). Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Cavaler acordat de către Preşedintele României, Ion Iliescu, cu ocazia Zilei Naţionale a României, 2002. Premiul de Excelenţă pentru Acţiune Culturală 2001, acordat de Fundaţia „Noua Românie”.
– Domnule Ion Antonescu, ce mai aşteaptă românii de la actualii guvernanţi? Este politica românească un teritoriu închis, inaccesibil?
– Vreţi un răspuns sincer? Din păcate, mulţi oameni de valoare care ar fi putut face lucruri cu adevărat pozitive, au refuzat să intre în politică din varii motive: îmi amintesc că, acum câţiva ani, am primit în sensul ăsta o explicaţie de la un fost politician, căruia atunci nu i-am dat dreptate. Aveam să mă conving însă pe parcurs că avea perfectă dreptate… El mi-a spus atunci: „După Revoluţie, în jur de 2000 de români au pus mâna pe putere şi nu mai renunţă la ea. Jumătate din numărul de miniştri se reciclează şi posturile sunt ocupate în general de aceeaşi oameni şi de rudele lor”. Eu vin astăzi şi adaug: ce credibilitate poate avea o ţară în care anchetele de corupţie merg până la un punct, după care se sting şi asta numai pentru că se descoperă pe parcurs şi implicarea taberelor adverse. Încrengătura de interese este atât de complicată şi duce către atâtea nume, încât cel mai bun lucru este ştergerea lor cu buretele. De pildă: sunt foarte multe exemple de vânzare iresponsabilă a bogăţiilor ţării. Ultimul este cel cu petrolul, din zona Insulei Şerpilor. Se va stinge şi acest scandal din cauza implicării în el, atât a celor de la putere, cât şi a multora din opoziţie. În România, dacă eşti onest şi bine intenţionat, este greu, cum spuneam, să pătrunzi în politică… Dacă până la urmă reuşeşti, nu poţi să faci nimic fiindcă nu eşti lăsat, şi nu ai forţa necesară pentru a te impune. Piedicile nenumărate îi vor determina pe cei cu adevărat dornici să facă ceva, să nu mai aspire la intrarea în politică. Mai este şi o parte a presei care insistă mult mai mult asupra defectelor, decât asupra calităţilor… Uitaţi-vă şi la televiziunile care promovează la ştiri răul cu obstinaţie şi foarte rar lucrurile cu adevărat bune.
– Obsesia ratingului…
– Da, e o luptă crâncenă pentru asta… La noi, promovarea lucrurilor pozitive e considerată publicitate. În Israel spre exemplu, un om care ajută alţi oameni cu medicamente, hrană, îmbrăcăminte, bani, este automat promovat şi în atenţia permanentă a presei, televiziunilor, într-un cuvânt este puternic mediatizat…. După cum se ştie, în România se organizează multe campanii de strângere de fonduri, de ajutorare care anunţă cu mare tam-tam sumele strânse, dar niciodată nu vorbesc despre ce se întâmplă cu aceşti bani, cum au fost cheltuiţi şi distribuiţi…
– Ce faceţi în momentul de faţă? V-aţi înscris cu discreţie în vreun partid?
– Am rămas cu afacerea mea începută în 1992, adică firma Marshal Turism. Înainte de Revoluţie, am încercat de patru ori să devin membru PCR, asta fiind o condiţie a promovării, dar n-am reuşit. Eram convins că Ceauşescu va muri, dar nu mă gândeam că va dispărea şi comunismul. După Revoluţie, nu m-a curtat niciun partid şi, la un moment dat, eram chiar supărat din cauza asta, eu fiind un om orgolios. Am întrebat pe un coleg de facultate, care a fost sub comunişti director al Centrului de Calcul din cadrul Securităţii. Răspunsul lui m-a adus cu picioarele pe pământ. „Cum să te roage cineva, când tu critici pe toată lumea şi nimeni nu ştie cu cine eşti?” Am fost secretar de stat la Ministerul Culturii şi Cultelor, dar nu am fost rugat de PDSR să intru în partid.
– Cum aţi ajuns secretar de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor?
– Eu am studiat foarte bine istoria, geografia şi religia poporului evreu şi, în ianuarie 2000, am organizat o excursie în Israel cu mai mulţi oameni de cultură şi artă, printre care era şi academicianul Răzvan Teodorescu. La sfârşitul excursiei, domnia sa, în autocarul care ne ducea către aeroport, a spus la microfon: sunt un om cultivat, am citit foarte multe despre Orientul Apropiat, dar nu m-am gândit că mai pot afla de la altcineva lucruri noi. Acel „altcineva” eram eu. A mai spus: „Mareşale, dacă vom câştiga alegerile, vei fi ministrul Turismului”. A fost numit Dan Matei Agathon, iar eu am devenit secretar de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor, fără să fiu membrul vreunui partid
– Sunteţi la curent cu tot ce s-a întâmplat în Ministerul Culturii şi Cultelor, de la ministeriatul lui Răzvan Theodorescu încoace?
– Pot să spun cu sinceritate că, după guvernarea lui Răzvan Theodorescu, nu am auzit nici de rău nici de bine. Ministerul, după părerea mea, a intrat într-un total anonimat. Eu am spus-o şi o mai spun: o ţară, un popor, rămân în istorie, în primul rând prin cultură, în niciun caz prin războaie. Cât trăieşte, omul are nevoie de apă, aer, mâncare şi hrană spirituală. Prin aceasta se deosebeşte de animal. Or, hrana spirituală nu o pot face decât puţini oameni care, din păcate astăzi nu mai sunt preţuiţi şi nu mi se pare normal ca aceşti creatori de cultură să fie plăţiţi ca orice alt salariat. Fiecare om trebuie plătit după muncă şi după rezultatul muncii lui. Talentul, harul extraordinar, Dumnezeu îl dă numai unora dintre semenii noştri. Ar trebui o altă lege a salarizării şi pensionării acestor oameni. Fără cultură, în proporţie de 90 la sută, n-ar exista nici turism.
– Odată cu conflictul dintre România şi Italia în privinţa infracţionalităţii, revine în discuţie acut termenul de rom. Este chiar o aşa de mare problemă folosirea lui?
– N-aş vrea să vorbesc despre acest subiect, dar m-am întors recent dintr-o excursie făcută în străinătate, în care am fost cu nişte prieteni. Una dintre familiile de români (soţ şi soţie) a avut disconfortul şi neplăcerea să aibă în avion locurile, unul în spatele celuilalt. Aflându-ne într-un Air France, prietenul l-a rugat în franceză pe ocupantul locului de lângă el să facă schimb de locuri. Înainte de a răspunde, francezul l-a întrebat din ce ţară este… După ce i-a spus România… bărbatul a replicat: „A, roma?” (A, ţigan?) şi a refuzat schimbul. Sunt convins că schimbul ar fi avut loc, dacă era vorba de altă ţară.
– De unde vine cuvântul roma?
– În 2002, când eram secretar de stat la Ministerul Culturii şi Cultelor, am citit în Cotidianul un articol luat de pe site-ul unei Universităţi din Texas care vorbea despre România. Toate referirile din articol la România şi român erau scrise: ROMAnia. Atunci m-a preocupat să aflu de unde vine termenul şi am aflat că ungurii spun la ţigani, roma. Fac o paranteză şi precizez că admir talentul ungurilor de a-şi promova ideile. După cum ştiţi, fiecare popor are câte o denumire pentru ţigani, dar se pare că domnul Soros a putut determina Uniunea Europeană să accepte denumirea de roma, care la început conţinea doi de „r”, ce s-au pierdut între timp. Ce am făcut eu în acest sens?
După citirea articolului, am cerut o întrevedere (pe mai multe probleme) cu Adrian Năstase, prim-ministru pe atunci. Printre altele propuneam ca în toate buletinele şi paşapoartele, la rubrica naţionalitate, prescurtarea de la român în „rom” să se schimbe în „ro”, de la România. Adrian Năstase a admis-o pe cea de „rou”, care venea de la franţuzescul Roumanie. În acelaşi timp am făcut o adresă către Comitetul Olimpic, cu cererea ca prescurtarea României să fie „rou”, nu „rom”. Am făcut şi o adresă către ambasadorul Statelor Unite, prin care-l informam de această schimbare. Domnul ambasador mi-a mulţumit, spunându-mi că nu avea cunoştinţă de ea. Anul trecut mi-a plecat în interes de serviciu o salariată în SUA. Eu am o deviză în viaţă, după care mă conduc.
Cred, dar verific. Am cerut să văd ce scrie pe viza americană care i se dăduse angajatei mele, şi am constatat că nu s-a schimbat această denumire, propusă de mine, din „rom” în „rou”. Am pus mâna pe telefon şi am cerut cu consulul Ambasadei SUA la Bucureşti. L-am întrebat dacă ştie că în legislaţia română, prescurtarea este „rou” nu „rom”. Mi-a răspuns: „Asta e politica guvernului american”. Am făcut din nou o adresă către Ambasada SUA, şi alta către Camera Deputaţilor şi Ministerul de Externe român, arătând că Ambasada SUA din ţara noastră nu respectă legile. Nu am primit niciun răspuns până la această oră.
Ideea este că, dacă nu se revine la cuvântul ţigan, ceea ce s-a întâmplat în avion, se va repeta în viitor şi toţi românii vor fi consideraţi ţigani.
– Domnule Ion Antonescu, este chiar atât de blamabil să fii ţigan?
– Eu nu spun că-i blamabil, dar am constatat de-a lungul anilor că toate organizaţiile nonguvernamentale sau ale minorităţilor, cer numai drepturi şi nu vorbesc nimic despre îndatoriri. Când îndatoririle vor fi puse în aplicare, adică respectate, conform comportamentului unui cetăţean european, nu va mai fi nicio diferenţă între români şi ţigani.
– Şi cum rămâne cu, (iertat să-mi fie cuvântul) cu isteria italiană?
– Nenorocirea este că ceea ce fac ţiganii de multe ori sunt găinării (cerşit, furtişaguri, mizerie) care ies la suprafaţă, mult mai mult, în comparaţie cu faptele foarte grave ale altora. Asta se datorează şi faptului că sunt o etnie care deranjează prin modul zgomotos şi suburban prin care se manifestă.
Dacă ministrul de Externe, Cristian Diaconescu, va continua dialogul pe linia începută, sunt şanse mari să mai aplanăm o parte din conflict…
– Care este duşmanul numărul 1 al politicii culturale, domnule Ion Antonescu?
– Guvernanţii care, din păcate cu foarte puţine excepţii, nu pot lua nota de trecere la un test de cultură generală.
– O şansă a României în acest moment?
– După mine, România are o şansă mare de a promova turismul românesc cu Elena Udrea, dar cu o singură condiţie: să-şi aleagă mult mai bine consilierii. Ea ştie pe ce buton trebuie să apese, şi asta nu este puţin lucru… (A.D.)
