Între anii 1979 – 1981 un oarecare domn Jaime Ballestero a reuşit să convingă un număr de patru bănci să acorde împrumuturi la patru societăţi ce-i aparţineau sau care erau controlate de el. Suma totală acordată de bănci se cifra la aproximativ 80 de milioane de franci.
Băncile au susţinut că dacă le-ar fi fost adusă la cunoştinţă înşelăciunea comisă de broker în legătură cu slipurile false n-ar fi acordat niciodată împrumuturile respective. Deci, nu s-ar fi aflat în situaţia de a fi împrumutat bani ce nu s-au putut recupera nici prin valorificarea pietrelor preţioase care s-au dovedit fără valoare şi nici prin operarea poliţelor de asigurare care s-au dovedit inoperabile ca urmare a includerii clauzei de excludere a fraudei.
Temeiul legal pe baza căruia băncile au solicitat despăgubirea din partea asiguratorilor a fost încălcarea principiului fundamental al datoriei de supremă credinţă datorat în mod reciproc de părţile unui contract de asigurare. Apare o idee de bază, datoria reciprocă de bună credinţă. Este important acest aspect nu doar pentru că asiguratorii au susţinut că nu există o astfel de datorie din partea lor sau că cel puţin dacă ar exista nu ar avea un conţinut relevant dar şi pentru că se pune pentru prima dată problema reciprocităţii.
Judecătorul a susţinut că o astfel de datorie există, că ea este reciprocă şi că nu se reduce la aceea că părţile nu trebuie să manifeste în niciun fel rea credinţă. Au obligaţia de a manifesta buna credinţă prin dezvăluirea tuturor circumstanţelor materiale cunoscute deoarece contractul de asigurare trebuie să fie guvernat de acest principiu într-o măsură mai mare decât alte genuri de contracte. Motivaţia care stă la baza acestei unice soluţii oferite atât de cazuri precedente cât şi de actul arătat constă în faptul că prin nedezvăluirea sau prezentarea eronată a unor date sau informaţii asupra riscului asigurabil, contractul a avut o bază de date reale şi prin urmare este apt de a fi anulat. Se consideră că datele şi informaţiile ce privesc riscul asigurabil stau la îndemâna asiguratului care ştie totul sau aproape totul despre riscul pentru care solicită acoperire de la societatea de asigurare, în vreme ce acesta nu ştie de cele mai multe ori nimic sau aproape nimic. Se află deci în postura de a aprecia dimensiunea riscului pe bază de respectare de către societate a acestuia.
În cazul de faţă, băncile au solicitat ca remediu pentru nerespectarea de către asiguratori a principiului enunţat, despăgubiri la nivelul pierderii suferite şi numai în ultimă instanţă recuperarea primelor, fapt care ar fi însemnat anularea contractului. Judecătorul recunoaşte că niciun astfel de caz nu a fost adus în faţa instanţei, respectiv de a solicita despăgubiri şi nu doar anularea contractului. Neîmpiedicându-se de lipsa unui astfel de precedent, argumentează că «întrucât s-a demonstrat că principiul bunei credinţe impune datorii reciproce, datorate de asigurat asiguratorilor şi viceversa, ar fi nefiresc să nu se ceară despăgubiri într-un caz, în care acordarea lor ar fi singurul remediu eficace».
Dacă se stabileşte o relaţie destul de apropiată între două părţi, care însă nu sunt părţi ale unui contract, ia naştere şi o obligaţie reciprocă de grijă, deci de protecţie reciprocă, această situaţie fiind un alt motiv întremeiat pentru decizie. Acest mod de a judeca lucrurile, acordând parcă o extindere a obligaţiilor ce stau la baza desfăşurării unor tranzacţii şi-a găsit explicaţia în situaţia actuală a pieţei de asigurări şi a fost astfel explicată de judecător «trăim azi într-o lume în care frauda a luat o amploare deosebită, nu cunoaşte nici o limită şi se manifestă practic în orice domeniu». (va urma)
Felicia Mirea
