Nu ştiu prea multe despre ea. Doar ce-i mai scapă lui, în momente nefericite, pentru mine. Ce-mi pare totuşi, de neînţeles, este că am impresia că e din ce în ce mai prezentă printre noi.
E şi la balconul cu flori de deasupra cafenelei mele preferate. Spunea el, odată, că i-a furat o floare de acolo. În urmă cu ceva timp am simţit-o într-o librărie. I-a scăpat într-o zi şi mi-a spus că ei îi placeau versurile lui Macedonsky. În revistele de femei e prezentă tot timpul! Doar era o fashion victim. Pe-asta tot de la el o ştiu în momentul în care a răsuflat uşurat că eu nu am mania hainelor. Iar eu răsuflu uşurată că nu este perezentă încă în patul meu! A omis deocamdată să-mi spună cât era de focoasă!
Şi nu, nu vreau să numiţi asta gelozie! Obsesie poate, dar nu gelozie! Am un egoism de departe vizibil, care mă ajută să declar sus şi tare că sunt mai bună decât ea. În toate privinţele. Departe de mine sentimentul de gelozie. Dar vă spun cu mâna pe inimă că ceva nu-mi miroase bine!
E ca şi cum aş vrea să fac o prăjitură şi presimt că blatul nu creşte! La fel şi relaţia noastră. Una bucată poveste încheiată acum ceva timp a fost presărată din abundenţă peste noul aluat. Aluatul nostru! S-au amestecat bine până licoarea a fost încorporată. S-a lăsat la dospit şi, din când in când, s-a frământat să rămână proaspătă. Amintirea.
Mai târziu, când coca creştea, şi era fragedă, dospită, gata să fie băgăta la cuptor, a înţeapat-o el bine cu iubire. Cu atentie. Cu promisiuni. Acum e la cuptor. Şi aşteptăm să crească. Şi ateptăm….Şi ce să vezi? Coca nu creşte. Nici nu e rumenă si nici nu miroase bine.
Şi vă întrebaţi de ce? Nu cumva a greşit ingredientele? Adevărată zicala care spune că reţetele bune au întotdeauna un secret care dacă pica pe mâna unui bucătar nepriceput… îşi pierd din savoare.
