În ultimele câteva decenii, dialogul cultural pe tema ştiinţei şi a religiei a început să semene tot mai puţin cu o dezbatere savantă şi tot mai mult cu un scandal public.
Credincioşi şi atei se ceartă la radio, în publicaţii şi pe toate căile posibile. Miza e mare: Cine suntem noi? De unde venim? Identitatea noastră ultimă ca fiinţe umane e în joc. Suntem oare copiii lui Dumnezeu sau doar accidente întâmplătoare într-un univers indiferent? Cu alte cuvinte, este importantă existenţa noastră pentru cineva mai presus de noi? În mijlocul acestor polemici aprinse, ceva cu totul remarcabil se naşte din grupul din ce în ce mai mare al oamenilor de ştiinţă a căror dragoste şi preocupare pentru universul în care trăim ar putea în cele din urmă să lase în urmă aceste dispute.
Descoperirea Hubble şi expediţiile spaţiale ne-au oferit imagini extraordinare care ne fac să ne minunăm de universul din care facem parte: nebuloase incandescente din care se nasc stele şi supernove strălucitoare care dau formă elementelor din care suntem alcătuiţi. Universul este cu mult mai vast, mai creativ, mai frumos şi mai misterios decât şi-ar putea imagina cineva. Măreţia realităţii în mijlocul căreia ne aflăm – vastele întinderi ale spaţiului întunecat, distanţele infinitezimale parcurse de către particulele subatomice şi expansiunea spaţio-temporală care se extinde pe durata a miliarde de ani-lumină – nu este mai puţin uimitoare.
Un astronom pe nume Carl Sagan a spus cândva: „O religie care recunoaşte măreţia universului aşa cum a fost ea revelată de către ştiinţa modernă ar putea fi capabilă să smulgă rezervele de veneraţie şi sentimentul de evlavie autentic care este cu greu trezit în oameni de credinţele tradiţionale. Mai devreme sau mai târziu o astfel de religie se va naşte.” (A.M.)
