Experimente pentru „binele” mâncării de la fast-food
Cele două „înaripate” prezentate în imagine nu sunt personaje din filme de groază şi nici victime ale radiaţiilor. Animalele au fost fotografiate în 22 mai 2002 în grădina Universităţii din Rehovot (Israel). Ele sunt reprezentantele unei noi generaţii de pui „preparată” special pentru lanţuri de restaurante precum faimosul Kentucky Fried Chicken – KFC. Savanţii israelieni de la Departamentul de Agricultură al Universităţii Rehovot desfăşoară un proiect – a se citi experiment genetic – pentru a obţine pui cu carne cât mai suculentă şi mai săracă în grăsimi. Lipsa penelor, un alt rezultat al modificărilor genetice, scade costurile pe care fermierii le alocau în mod obişnuit ventilaţiei pentru a împiedica păsările să moară de căldură. Şi asta nu este tot. În „fermele-fabrici”, aşa cum sunt numite uzinele de creştere a animalelor, care în Occident iau din ce în ce mai mult locul micilor ferme, important este doar profitul. Pentru bani, omul se arată cea mai cruntă şi mai barbară dintre fiare. „Operaţiuni tehnologice” precum tăierea ciocului puilor pentru a-i împiedica să ciugulească, opărirea de vii, schilodirea şi mutilarea, fac parte din practicile curente pe care fabricile de carne de pasăre pentru KFC le urmează. Anual, 700 de milioane de pui sunt „crescuţi” în aceste fabrici. Sunt siliţi să-şi trăiască scurta viaţă în hale duhnind de amoniac de la descompunerea dejecţiilor. Abia au loc să se mişte (fiecare are alocat un spaţiu cât suprafaţa unei foi de hârtie), sunt trataţi cu brutalitate, suferind de fracturi ale oaselor în timpul manipulării, ori acestea cedează din cauza supraalimentării nenaturale pentru un cât mai mare spor în greutate. În cele din urmă, după doar două luni de viaţă, sunt măcelăriţi cu zecile de mii pe bandă rulantă. Organizaţiile pentru protecţia animalelor acuză KFC pentru aceste atrocităţi. (A.M.V.)
Un fost angajat KFC povesteşte din bucătărie
Am primit la redacţie o scrisoare din partea unui fost angajat al KFC care a dorit să-şi păstreze anonimatul. Pe marginea subiectului – igiena în fast-fooduri sa vorbit foarte mult, dar de frică sau din semnarea confidenţialităţii în contracte multe aspecte oribile nu au fost dezvăluite. Credeţi că mâncaţi sănătos? Nicidecum. Este doar o iluzie. „Am lucrat acum ceva vreme la KFC-ul din Plaza mai exact de la deschiderea lui şi încă vreo 9 luni după. Şi eu ca şi tine probabil am semnat un contract de confidenţialitate ceea ce mă impiedică să postez pe undeva filmele şi pozele făcute acolo, cu mine în cadru desigur dar, şi acum ţine-te bine căci îţi voi povesti venturile mele din bucătăria FDS (Fabrica De Sclavi).
Făină amestecată cu sânge
Prima dată am lucrat la bredind mă rog aşa îi zic ei dar în principiu eşti "făinar" adică bagi toate produsele în făină şi nu te mai opreşti căci cel puţin pe vremea mea coada era până la scara rulantă. Procesul standard presupune ca acele preparate din pui să se scuture de sânge înainte să fie aruncate în făină, iar făina să fie cernută la fiecare 2 repetări, apa trebuie schimbată la fiecare 3-4 repetări (un proces care durează câteva minute ceea ce în traducere liberă înseamnă o coadă de 3 metri) mai era şi chestia cu aşezatul produselor pe grătare, dar asta nu o respectă nimeni cred, dacă e prea prost sau n-are clienţi. Cum pe tura la bucătărie sunt maxim 4 persoane adică unu la masă de picant unu la masă cu reteţa originală unu la maşini şi unu la împachetare (ăla care face sanvişuri) e imposibil să facă faţă comenzilor respectând procedura şi atunci ce se întâmplă? Păi e simplu, puiul fie el picant sau nepicant e aruncat în făină cu tot cu sânge şi într-o făină plină de cocoloaşe fac o paranteză (sigur aţi mâncat produse mai crocante, mai zburlite aşa, de se întreabă toată lumea cum de le iese…e, alea sunt cocoloaşele), apa la un moment dat devine vâscoasă o combinaţie de făină plus sos marinat plus sânge, chiar dacă ar vrea cineva să o schimbe mai des e practic imposibil pentru că ai o durere de spate de la atâta cărat de pui de la frigider la bredind, de la breding la maşini, şi invers, de zici că ai cărat pietre toată ziua, pe lângă faptul că maşinile de picant nu au voie să stea fără produse… Vorba aia, clientul nostru stăpânul nostru. Mă rog, asta era bine când erau 4 în spate. Ştiai că poţi face faţă şi să hrăneşti poporul. Dar cum de fiecare dată se întâmplă să fim 3 în spate atunci orice urma de igiena dispare… Apa sărea pe faianţă, cuva se umplea cu făină (aşa făcea cocoloaşe mai greu), produsele stăteau şi câte 2-3 ore pe masă până să fie băgate, apa nu se schimba niciodată, doar completai.
Prăjeală în ulei refolosit la infinit
După vreo 2 luni am fost “promovat” la maşini. Aici e partea cea mai “sănătoasă”. În primul rând niciun produs nu stă la prăjit atât cât e pe timer. Unu pentru că e coada prea mare şi termitele nu vor să aştepte, doi pentru că dacă stau prea mult se îmbibă în ulei vegetal, şi în cazul în care uiţi de ele prin holding (un fel de cuptor unde se ţin produsele după ce sunt prăjite), pentru că nu mai şti unde ţi-e capul pe aglomeraţia aia că să realizezi pe care ai băgat-o prima, pe care a patra s.a.m.d., rişti să bagi în vitrină la vânzare nişte chestii uscate şi pline de ulei. Şi trei pentru că dacă le laşi prea mult se înnegresc deoarece uleiul la produsele de picant nu se schimbă niciodată, DA niciodată!! Doar se completează! Ar fi risipa prea mare, ce naiba. La aparatele în care se prepară bucăţile de pui uleiul se schimbă o dată la vreo 2 luni ceea ce e mai mult decât poate ficatul meu suporta oricum. Produsele astea din reţetă originală se fac sub presiune, adică trebuie să stea în maşina respectivă cam 15 minute. Dupa vreo 11 minute îi dai reset că dacă o laşi până la capat o să ai pe farfurie nişte cărbuni în loc de pui. Despre maşini ce să vă mai zic, procedura de preparare presupune filtrarea uleiului o dată la nu mai ştiu câte prăjiri nu foarte multe oricum, bineînţeles că se sare peste când e aglomeraţie, mai bine să mănânce mulţi preparatele KFC cu gust de făină arsă decât să se mănânce în altă parte, nu? Filtrarea uleiului, asta mi s-a părut inutil întotdeauna, presupune coborârea lui într-un tanc şi de acolo urcat înapoi în maşină, trecând printr-un filtru de hârtie, DA de hârtie, adică nu filtrezi nimic decât cocoloaşele de făina, în fine. Dar hai să vă zic şi partea interesantă, sper că o să înţelegeţi că în niciun KFC din România nu se pot face produse de calitate în primul rând datorită crizei de timp, că încep ursarii să ţipe de dup= tejghea şi în al doilea rând datorită costurilor ridicate necesare producerii unor produse conform standardului de calitate american.
Etichetele cu termenul de valabilitate schimbat
Ai noştri, ştiţi voi, lasă-i mă că le place mai mult aşa, oricum se bat pentru un loc mai în faţă la rând. Toate produsele ajung în “restaurante” gata marinate, bune de preparat. Produsele au în general termen de valabilitate 24 sau 48 de ore, depinde. Necesarul de produse se face de pe o zi pe alta de manager, comanda, de fiecare dată, un pic mai mult decât trebuie ca să fie sigur, ceea ce înseamnă că dacă 2 zile merge mai încet automat rămâne cu produse expirate. Asta face tura de dimineaţă, managerul de serviciu schimbă etichetele cu perioada de valabilitate, se verifică salatele, astea nu prea se văd, şi varza aia începe să se ofilească, se schimbă varza ofilită, măslinele nu ştie nimeni de câte zile sunt, iar brânza dacă nu are mucegai e ok. La fel şi cu porumbul, specialităţile etc.
Jucam fotbal cu chiflele şi legumele
KFC e la etajul 2, marfa vine undeva la subsol. Cum singurii sclavi sunt în bucătărie, că la vânzare sunt în general fete, ghici cine se duce după marfă? Exact, eu şi cu agiotantul meu… Se mănâncă la discreţie, asta e partea bună, din salate, sosuri, chifle absolut orice… Ocazional mai trăgeam un fotbal cu chifle, alea mici de le comandaţi în loc de pâine, dar ele veneau îngheţate şi erau numai bune de un fotbal pe holul ăla lung. De obicei jucam KFC contra Pizza Hut că şi lor le venea marfa în aceeaşi maşină, avem aceeaşi companie mamă. Cand începeau să se ofilească le puneam la loc şi luam altele. Poate m-aţi înţeles greşit dar nimic nu se aruncă la KFC, sus ne aştepta managerul să facem inventarul, deci se numără tot inclusiv chifle.
Carnea pe podele era la ordinea zilei
Marfa o căram cu un transpalete (am scris cum îi spuneam noi, nici nu ştiu dacă există ceva de genu) şi pe fiecare palete puneam marfa de vreo 250 – 300 de kg că românu- s-a născut flămând, deci era şi foarte greu şi foarte voluminos, aşa că, să vă faceţi o imagine, trebuia să tragem de ăla vreo 200 de metri aşa în formă de U numai până la lift, deci pot să zic că se ştia pe unde trecem cu marfa pentru că lăsam urmă, evident, nimic nu se arunca. La lift podul de piatră se dărăma uneori, deoarece paletul era cam cât liftu şi dacă nu nimereai din prima intrarea se ducea dracu tot, plus că la intrarea în lift era şanţul de metal al uşilor şi evident că mai cădeau una, alta. Apoi mai era curăţenia, ea se împarte în 3: Masa de făină, care trebuie curăţată temeinic pentru că la sfârşit vine manageru- cu degeţelul lui să verifice.
Curăţenie cu detergent super-toxic
Maşinile de gătit trebuie curăţate (asta era treaba maşinistului, deci vreo 7 luni a mea). Şi unu care spală tot (Dish), grătare, mânere, tăvi, tanc de ulei, filtrele alea din hârtie, ce credeaţi că se aruncă? Mie îmi plăcea să mă bag la spălat, era simplu, cum managerii erau nişte zgârciţi nici nu le mai ceream detergentul ăla special, D3 parcă, sau săpun, le lăsam în apă clocotită vreo juma de oră şi apoi doar le clăteam, nu se prindea nimeni, că le ascundeam prin răstel pe acolo, jeg pe ele cât cuprinde, dar ne grăbeam acasă că nu plecam niciodată mai devreme de 1 noaptea. La maşini curat se făcea cu hârtia igienică şi două lavete, atât asta era raţia pe săptămâna acolo totu e low cost şi un detergent D7 aşa se numea. Programul se termina pe la 10 – 11, iar noi la 12 trebuia să ieşim din tură dar nu aveam voie să plecăm până nu făceam curat. Deci, detergentul respectiv, care e foarte toxic ajungea peste tot, inclusiv pe făina în ulei grupa mare s.a.m.d. în speranta că terminăm mai repede.
Gândacii de bucătărie, animăluţe de casă
La maşina de breding când se făcea curat aveam mereu grijă să hrănim gândacii de bucătărie, mă rog îi descoperisem eu într-o noapte în spatele maşinii într-o scurgere care avea un capac metalic găurit prins în şuruburi în podea. Le băgam în fiecare seară pâine, apă şi alte resturi deveniseră destul de mari la un moment dat că s-a speriat o casieră de ei şi s-a plâns la manageri. A doua zi au venit unii cu nişte pesticide să îi omoare, eu am crezut că au reuşit dar se pare că e destul de rezistentă specia asta, mai ales după ce au rezistat la mâncarea aia, nu? Cred că şi acum mai sunt acolo, în fine.
Urinam în malaxor şi ulei
Alte precizări importante, băieţii cu care am lucrat eu acolo, nu prea erau duşi la şcoală şi ţin minte cum maestrul Paul din Berceni, la sfârşitul programului a urinat în ulei o dată supărat fiindcă managerul l-a prins când vindea produse pe neve.
Muşte în pungile cu pui
În pungile cu pui găseam adesea muşte, în criză de timp puiul era dezgheţat cu apă fierbinte şi căpăta o culoare vânătă.
Flegme la împachetare pentru fiţoşi
Flegme la împachetare primeau cei mai fiţoşi clienţi. Eu personal am comis câteva de oboseală, am scăpat vreo 3-4 grătare cu aripioare, strips pe jos am vrut să le arunc dar managerul m-a învăţat o schemă că a păţit şi el la fel când era la maşini, le bagi un minut în ulei şi gata, sau le plăteşti la preţ întreg.
O poveste de Paşti
De Paşti plecam toţi acasă (o zi, normal) şi lăsarăm frigiderele oprite (mare gafă) cu marfă la greu în ele că a doua zi vin “meltenii”, ei nu mănâncă ouă, mănâncă aripioare. Vă daţi seama că după 36 de ore nu mirosea a morga dar a stricat sigur, evident că produsele s-au băgat la vânzare. Slavă Domnului că totul acolo se găteşte la temperaturi înalte şi nu omoară pe nimeni, încă.
Sucul – sifon cu esenţă
Sucu- ăla, Pepsi, vine în nişte tancuri, vai mama noastră ce mai căram la ele, doar esenţă că restul e sifon.
OPC-ul înghite-n sec şi bagă în traistă
Ce să vă mai zic, OPC-ul nici măcar nu trecea prin spate. Rămânea în faţă unde era totul frumos, dar plecau cu sacoşele şi probabil buzunarele pline. În spatele frigiderelor se ascundeau câte 2-3 meniuri. Seara, după program ne strângeam în lobby mai mulţi de la KFC, Pizza Hut şi McDonald-s uneori şi povesteam cum îşi terorizează fiecare clienţii şi care sunt cele mai oribile metode. Evident că noi mereu câştigam.”
