Spre deosebire de Alexander McKee, simplu martor al evenimentelor, mărturia lui R.H.S. Crossman este, în schimb, esenţială, tocmai datorită funcţiei deţinute de acesta în perioada războiului.
Ca director al lui „Psihological Warfare against Germany” („Războiul psihologic contra Germaniei”), Crossman dirija întreaga „dezinformare”: aşadar, nu numai că el cunoştea în amănunt toate evenimentele războiului, dar era iniţiat şi în „Scopurile ultime” ale Aliaţilor. În articolul citat la început, „Apocalipsă la Dresda”, Crossman scrie: „Devastarea Dresdei, în 1945, a fost una dintre crimele de război ai cărei autori ar fi trebuit să fie judecaţi la Nurnberg, dacă Tribunalul nu ar fi fost pervertit într-un instrument al justiţiei Aliaţilor”.
Preludiul bombardamentelor de la Dresda – scrie R.H.S. Crossman – a fost comunicatul sovietic din 12 ianuarie 1945, prin care se anunţa o ofensivă a Armatei Roşii pe toate fronturile şi înaintarea sovieticilor în Prusia şi Silezia. Comunicatul a fost urmat pe 26 ianuarie de traversarea Oder-ului de Armata Roşie, care ajungea astfel la vreo 60 de kilometri distanţă de Dresda. Churchill a devenit furios: pe 4 februarie, începea Conferinţa de la Ialta, iar ofensiva armată sovietică îi permitea lui Stalin ca, în timpul Conferinţei, să exercite mari presiuni asupra anglo-americanilor, în timp ce aliaţii occidentali veneau după ofensiva umilitoare din Ardennes, de Crăciun, a germanilor aflaţi sub comanda generalului Karl Von Rundstedt. 25 ianuarie 1945, scrie R.H.S. Crossman, a fost ziua când s-a luat decizia bombardării Dresdei.
Ministrul Apărării al Marii Britanii, Sir Archibald Sinclair, a încredinţat misiunea Comandamentului de Bombardament, de sub comanda mareşalului Aerului, Sir Arthur „Bomber” Harris, principalul responsabil pentru masacrul de la Dresda. Planul complet britanic prevedea bombardarea oraşelor Leipzig, Chemnitz şi Dresda – în cooperare cu aviaţia americană „8th Air Force” – conform celor cerute, în mod specific, de primul ministru Winston Churchill: „Raderea oraşelor de pe faţa pământului”, prin noua metodă de bombardament incendiar pusă la punct de britanici: „bombardamentele prin saturaţie”. O metodă prin care numeroasele incendii, provocate în prima fază, se uneau apoi, creând acel „uragande foc” care a lovit şi Dresda. Înainte de Dresda, fusese „bombardat prin saturaţie” Hamburgul, provocând acolo mari pagube materiale şi 40.000 de morţi: trei sferturi dintre victime au decedat din cauza monoxidului de carbon degajat de incendii.
Churchill considera că, prin acest „uragan de foc”, îl va face pe Stalin ceva mai prudent la Ialta. Din nefericire, vremea i-a jucat o festă lui Churchill, scrie R.H.S. Crossman: timpul defavorabil a făcut ca bombardarea Dresdei să se desfăşoare abia în 13 şi 14 februarie 1945, la două zile după încheierea Conferinţei de la Ialta, astfel că Stalin nu a avut de ce să fie impresionat (aliaţii anglo-americani au folosit totuşi „strategia” mai târziu, la Conferinţa de la Postdam, în timpul căreia s-a desfăşurat prima explozie nucleară americană la Los Alamos, dar Stalin nu a părut prea impresionat nici atunci, în mare măsură – se pare – pentru că credea că o „explozie nucleară” este doar o explozie mult mai puternică decât altele).
Planul mareşalului Aerului, SirArthur Harris, prevedea atacarea Dresdei în trei valuri aeriene succesive: două britanice, în noaptea de 13 februarie 1945, şi un bombardament de zi, efectuat de americani, pe 14 februarie. Obiectivul primului val era acela de a crea „tornada de foc” în Oraşul Vechi al Dresdei. Trei ore mai târziu, un covor de bombe avea să cadă peste locuitorii din Dresda, când încercau să stăvilească incendiile. Scopul celui de-al doilea val era să extindă aria aflată în flăcări. În sfârşit, a doua zi americanii aveau să atace Noul Oraş al Dresdei. Un asemenea atac prelungit, în trei valuri succesive, era un lucru unic şi unic a fost şi „succesul” său: între 120.000 şi 150.000 de victime, dublul Hiroshimei!
Dan Aldea
