Printre vedetele de televiziune care reuşesc să facă audienţă şi dacă mănâncă seminţe în direct şi pun cojile în scrumieră, se numără şi Oana Zăvoranu.
Cu nu foarte multă vreme în urmă, în ziarul „Atac” publicam o pagină despre abjecţiile cu care Oana împroşca ziarul „Atac” şi pe subsemnatul. Cum nici Oana nu a fost dusă prea des la biserică, am luat şi eu pe cocoaşă înjurături, cât să umpli un tomberon de-al deputatului Prigoană. În perioada respectivă cred că Oana ar fi fost în stare să se certe şi cu clanţa uşii, şi cu vrăbiuţa care ciuguleşte pâine pe pervaz, aşa de pornită era. Am recitit textul cu mintea de acum şi am constatat că multe din lucrurile spuse la nervi, atunci, au rămas. Multe nu. Între timp Oana s-a schimbat. În bine. A renunţat la silicoanele alea cât fosta fabrică de lapte Lujerului şi acum arată acceptabil. A renunţat să mai pună patimă în afirmaţii şi a devenit mult mai docilă şi mai maleabilă.
O mână de ajutor i-a dat-o şi semieşecul de la Romantica, unde Oana s-a simţit ca peştişorul de aur pe uscat. Pentru că imaginea Oanei vinde, noua preocupare a presei este acum câte kile de silicoane şi-a pus atunci Zăvoranu, unde, cum şi de ce, de parcă asta ar ajuta la finalizarea pasajului Basarab, ar scoate România din criză şi ar da de muncă la şomeri. După umila mea părere, Oana poate să-şi pună şi să-şi scoată câte tone de silicoane vrea, unde doreşte glanda ei şi de câte ori o ţine epiderma. E voinţa ei şi dacă lui Pepe îi place să dea de plastic în loc de cărniţă e treaba lor. Înverşunarea cu care presa se repede cu capul între ţâţele siliconate (sau nu) ale Oanei e din alte filme.
Presa face şi desface idoli şi mituri. A avea silicoane este în mintea unora egal cu a trişa la poker, cu a fura din cutia milei şi a îmbrânci babe pe trecerea de pietoni atunci când arată semaforul culoarea roşie. Nu faptul că vedetele şi-au pus silicoane enervează, ci faptul că multe dintre ele ascund acest fapt, dorind să apară în faţa lumii cu un alt dos şi cu alt număr la sutien. Ca şi toxina botulinică injectată în buze, care face ca gura fetelor să semene cu două lipitori surprinse în tandreţuri de primăvară, siliconul băgat în fese, în glezne, în coapse sau în urechi, siliconarea reprezintă pentru mulţi un fals, o modalitate de a minţi populaţia dependentă de modele precum cotoiul de Extraveral.
Sute de alte femei anonime apelează la această metodă şi îşi bagă deasupra coastelor punguţe cu gel, în speranţa că pot păcăli astfel masculii cu o iluzorie sexualitate în care promisiunea fertilităţii şi a resurselor naturale pentru alăptat copii joacă un rol crucial. Nu le bagă nimeni în seamă. Nu actul în sine intrigă, ci faptul că Oana a vrut să pară altfel decât e. Până la urmă, gestul firesc de a renunţa la implanturi este unul de acceptare a propriei senzualităţi şi demonstrează, pentru cine ştie să citească printre rânduri, faptul că Zăvoranu este stăpână pe propriile ei mijloace de seducţie.
Marele câştig al Oanei este, nu renunţarea la silicoane, ci faptul că şi-a mai domolit maidanezii mahalalei şi a început să renunţe la mult prea des folositul „eu”, prezent în discursul ei ca pungile de plastic prin crăcile de la malul Dâmboviţei. Silicoanele Oanei Zăvoranu şi dinamica volumului ţâţelor ei sunt strâns legate de ceea ce Oana vrea, inconştient, să comunice. Capitularea în faţa unei realităţi mai dure decât o dorea ea, mai ales acum, cât a sărit uşurel peste pârleazul tinereţii zbuciumate e semn de maturitate şi îi poate aduce în viitor un vapor de beneficii.
Astăzi, Gică Contra vă urează să aveţi nuci de cocos din lemn de trandafir şi savarine cu mănuşi de box.
