M-a adus la Cluj o dimineaţă îndoliată, în care am aflat că artistul plastic Radu Gruiţă, tatăl poetei Silvana Gruiţă, s-a ascuns în spatele ultimei sale pânze şi nu se mai dă dus de acolo. S-au strâns multe rele în acest început de an.
Am aflat, din presă, venind dinspre zona politicului, lucruri ce mi se par, în continuare, incredibile. Poate că n-ar trebui să mă atingă şi să mă bulverseze, dar – n-am ce face – sunt membru al unei familii care munceşte şi trăieşte aici. O familie căreia i se spune, obsesiv, ca atâtor altora, că va fi tot mai săracă; o familie ce-şi vede ameninţată statornicia slujbelor, obţinute pe bază de concursuri şi de ştiinţă serioasă de carte; o familie care a avut neplăcuta surpriză să constate că plata pentru întreţinerea micului său apartament este, în această lună, de vreo trei ori mai mare decât cea care ne-a speriat cel mai mult în ultimii ani. S-au mai scumpit şi alimentele, ţigările mele vor deveni un lux, dar mă bucură gândul că în concediu voi vedea, în fine, Amara, dacă se va considera că- mi merit tichetele de vacanţă.
Trăim sub o presiune lipsită de motiv şi de scop. Ni se cere, ba aproape că ni se impune, să fim speriaţi, deci docili. Să nu ridicăm privirea, vocea sau gândul către cei care ne conduc tot mai autoritar şi mai discreţionar. Să ne mulţumim că putem respira, că apa menajeră nu ne este încă otrăvită şi că mai avem, pe cheltuiala noastră, un acoperiş deasupra capetelor plecate, altul decât cel al bisericilor ce se tot restaurează ori se tot clădesc, în condiţiile în care Constituţia spune că Biserica trebuie doar ocrotită, necum şi finanţată. Cu totul alta era starea de spirit a protagonistului nuvelei “Pana de automobil” de Friedrich Durrenmatt în momentul în care a constatat că luxoasa lui maşină americană – un Studerbaker de ultimul tip – refuză să mai pornească.
Pe numele său Alfredo Traps, acesta e “reprezentant al unor fabrici de textile, un om de patruzeci şi cinci de ani, încă de ajuns de zvelt, cu o înfăţişare agreabilă şi maniere plăcute (deşi uneori vizibil exterioare, astfel că, sub lustrul politeţii, comis-voiajorul – cu o oarecare grosolănie latentă – se mai trăda câteodată)”. Rămas, în drum spre casă, într-un sat, unde este condamnat de mecanicul auto să înnopteze, gândul îi zboară imediat către o aventură cu o fată care să-i preţuiască aşa cum se cuvine distinsa companie, aşa cum i se mai întâmplase în desele-i călătorii. Este îndrumat către o casă cu înfăţişare plăcută, unde erau, uneori, găzduiţi călătorii. Acolo îl întâmpină un bătrânel care, ducă ce-l examinează cu atenţie şi află cu ce anume se ocupă, e de acord să-l accepte ca oaspete.
Cu atât mai mult cu cât în acea seară aştepta şi vizita “unor prieteni de prin vecini”, pensionari ca şi el, în plus, tot asemenea gazdei, singuri şi văduvi. Ajuns în camera sa, Traps observă imediat că se află în casa unui jurist, după cărţile din bibliotecă. Îi văzu, apoi, pe fereastră, venind pe cei trei vârstnici musafiri, alături de care urma să ia cina. (Aici, simt nevoia unei paranteze. Textul pe care am început să vi-l prezint poate fi citit – asemenea oricărei proze excepţionale, pentru că asta este – în mai multe chei. Atunci când l-am parcurs pentru prima dată, foarte tânăr fiind, am fost fascinat de rigoarea demonstraţiei şi, deci, de înlănţuirea argumentelor; de intrigă, de fapt. Apoi, am înţeles că Durrenmatt bătea mult mai departe, spre o construcţie complexă, contrapunctică.
Traps reprezintă individual comun, fascinat de universal în care pătrunde, al rafinamentului intelectual şi nu numai. Bătrânii din jurul lui par să reprezinte o lume a ideilor, inaccesibilă unui om obişnuit, cu o cultură precară, precum eroul nostru. Caraghioşi în aparenţă şi învechiţi, cu evidentele ticuri şi defecte ale vârstei, cei patru – alcătuind un veritabil “careu de aşi”, mai ales în condiţiile în care vom participa la desfăşurarea unui joc de societate – reprezintă aristocraţia veritabilă, caracterizată printr-un anumit mod de-a privi lumea, cu inteligenţă vie, cu o curiozitate autentică şi neobişnuită putere de pătrundere în esenţa firii omeneşti, ipostază ce-l uimeşte şi derutează pe omul obişnuit, sfârşind prin a-l cuceri cu totul, aducându-l până acolo încât să transfere jocul minţii în lumea reală. Se cuvine observată şi apreciată, în acest context, ştiinţa punerii în sceană a prozatorului.
De aceea, vă propun să zăbovim asupra unor amănunte cărora, la primă lectură, nu le-aţi acorda prea multă importanţă, pierzând, astfel, un strat de profunzime al nuvelei. E foarte interesant, dincolo de urmărirea acţiunii, să observăm modul în care, cu savantă cunoaştere a legilor de aur ale gastronomiei, se succed felurile de mâncare şi băuturile, în deplină concordanţă cu înlănţuirea etapelor discuţiei, ce se transformă, pe nesimţite, în atentă şi subtilă investigaţie poliţistă, dar şi psiho-sociologică. La fel, e de remarcat, chiar în acest punct incipient al acţiunii, scenografia subtilă, începând cu vestimentaţia, pe care o pune la cale Durrenmatt.
Altfel, lectura va fi una superficială, iar nuvela ar putea fi povestită în două-trei fraze, pierzându- şi, astfel, marea şi adevărata savaoare, care constă, în primul rând, în contrastul dintre lumea îmbibată de formalism din care venea Traps şi aceea a arhetipurilor, din care se trăgeau şi pe care o reprezentau întâmplătorii săi convivi.) În vreme ce, în sufragerie, domnişoara Simone, “o femeie robustă”, aşeza masa, bătrânii se adunaseră în verandă. Modul în care sunt prezentaţi toţi cei care vor treversa, împreună, o noapte unică merită savurat: “Când îi văzu (Alfredo Traps – n.m.) mai de aproape pe noii musafiri, cam intră la idei. Fu bucuros că gazda îi ieşi în întâmpinare. Stăpânul casei era îmbrăcat cu o grijă excesivă, aproape cu cochetărie. Păru-i rar era pieptănat cu meticulozitate. Redingota, prea largă, atârna pe el. Bătrânul îl salută pe Traps printr-un mic discurs.
Având astfel posibilitatea de a-şi ascunde suprinderea, oaspetele mormăi că plăcerea era de partea lui. Se înclină rece şi distant, jucând rolul unui om de afaceri monden, deşi în sinea lui se gândea că rămăsese în satul ăsta doar în speranţa de a găsi vreo fată, lucru de care nici nu mai putea fi vorba acum. Se afla în faţa a trei hodorogi, cu nimic mai prejos decât bizara lui gazdă. Asemenea unor corbi monstruoşi, făpturile lor umpleau veranda însorită, prevăzută cu jilţuri de paie şi cu perdele vaporoase. Redingotele lor erau de cea mai ună calitate, observă Traps imediat, şi totuşi bătrânii aveau un aer neglijent, învechit, murdar – în afară de cel chel (pe nume Pilet, un om în vârstă de şaptezeci şi şapte de ani, după cum îl informă gazda în cursul prezentărilor ce începuseră să se desfăşoare).
Chelul şedea ţeapăn şi demn pe un scăunel extrem de neconfortabil, deşi câteva jilţuri comode rămăseseră neocupate. Domnul Pilet era îmbrăcat cu o grijă excesivă, îşi pusese o garoafă albă la rever şi-şi mângâia mereu mustaţa stufoasă, cănită – era, fără îndoială, un pensionar, probabil un fost paracliser sau coşar căruia norocul îi surâsese, înavuţindu-l, sau, cine ştie, poate că fusese mecanic de locomotivă. Spre deosebire de el, ceilalţi doi erau cu atât mai neglijenţi. Unul dintre ei (domnul Kummer, optzeci şi doi de ani), mai gras chiar decât Pilet, era pur şi simplu enorm. Părea a fi alcătuit din cârnaţi unsuroşi. Şedea în balansoar şi avea o faţă congestionată, cu un nas gros de beţivan. Îşi iţea ochii bulbucaţi şi veseli pe un pince-nez cu ramă de aur.
Sub costumul negru purta o cămaşă de noapte – uitase probabil să şi-o scoată – iar din buzunar îi ieşeau tot felul de ziare şi hârtii. Cel de-al treilea (domnul Zorn, optzeci şi şase de ani), uscăţiv şi deşirat, purta un monoclu înfipt în arcada ochiului stâng, faţa îi era însemnată de cicatricele unor vechi dueluri, avea un nas coroiat, o coamă leonină, albă ca zăpada, şi o gură scofâlcită – arătând în totul ca o apariţie antediluviană. Îşi încheiase vesta anapoda şi îmbrăcase ciorapi de două culori.” Nimic nu este de prisos în aceste succinte descrieri, veţi constata, pentru înţelegerea deplină a amintitelor personaje, care-l vor conduce pe Traps, fără ca acesta să simtă, ba, mai mult, bucurându-se de dreptul, spre o dimineaţă îndoliată. Pe curând.
Dan Mucenic
