"Când îţi vine să plângi, adu-ţi aminte de clipele în care zâmbeai, când simţi că viaţa nu are niciun rost gândeşte-te la cei ce mai au doar o zi de trăit, când simţi că vrei să mori gândeşte-te că alţii ar da orice să trăiască, iubeşte-ţi viaţa şi mai ales prietenii. E cel mai de preţ lucru!"
Astea erau cuvintele unui bun prieten într-un moment greu al vieţii mele. Parcă mi le amintesc şi acum.
Avem timp pentru toate. Să dormim, să alergăm în stânga şi-n dreapta, să regretăm că am greşit şi să greşim din nou, să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine. Avem timp să citim şi să scriem, să corectăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm. Avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu. Avem timp pentru ambiţii, să învinovăţim destinul şi amănuntele, avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm.
Avem timp să ne facem prieteni, şi apoi să-i pierdem. Avem timp să primim lecţii şi să le uităm într-o clipă după aceea. Avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem. Avem timp pentru toate. N-avem timp doar pentru puţină tandreţe, şi când facem asta – e prea târziu. În schimb, am învăţat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese, am învăţat că durează ani să câştigi încredere şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi. Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească, tot ce poţi să face este să fii o persoană iubită, restul… depinde de ceilalţi. Am învăţat că oricum ai tăia, orice lucru are două feţe. Am învăţat că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt supărată am dreptul să fiu supărată, dar nu dreptul să fiu rea, am învăţat că prietenia adevărată, continuă să existe chiar şi la distanţă şi asta valabil şi pentru iubirea adevărată. Am învăţat că dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul. Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. Am învăţat că dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc, şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedesc că se iubesc. Am învăţat că oamenii şi alte lucruri la care ţii cel mai mult, îţi sunt luaţi prea repede…
Totul în jurul meu s-a prăbuşit. Lupta cu Infernul e prea grea. Pe umeri port un târziu veşnic. Timpul a stat în loc. Fericirea nu înseamnă a avea cei mai bun din tot ce e frumos ci a avea puţin din ceea ce îţi place. Sunt momente în viaţă când îţi doreşti atât de mult să vindeci rănile cauzate celorlalţi încât ai vrea să iei durerea lor asupra ta. Sunt clipe când ţi-ai dori atât de mult să-i vezi pe cei dragi cu adevărat fericiţi, încât ţi-ai da viaţa pentru fericirea lor. Sunt momente poate când tot ce îţi doreşti e să dispari. Ai tendinţa să renunţi la TOT ceea ce ţi-ai dorit.
Dacă am fi apă nu am mai avea nevoie de lacrimi. Dacă am fi foc nu am mai nevoie de căldură. Dacă am fi pietre nu am mai avea nevoie de sentimente. Dacă am fi aer nu am mai avea nevoie de viaţă.
Fiindcă trăim pe fugă lăsăm deoparte problemele importante. Să sperăm că nu e prea târziu să învăţăm să facem diferenţa între ce e urgent şi ceea ce e cu adevărat important. Cei care au avut norocul să primească afecţiunea maternă au cunoscut una dintre cele mai valoroase comori ale vieţii, dragostea necondiţionată. Oare de ce, în ciuda abundenţei sau a bogăţiei materiale, întotdeauna în adâncul sufletului simţim nevoia de a hrăni spiritul? La capătul drumului, recompensa va fi mare!
Furia nu e un sfetnic bun. Ne întunecă raţiunea. Reflecţiile chipului, ne salută din oglindă. Îngrozitor e supliciul de a trăi prins în închisoarea unei înfăţişări. Stăpân pe destinul lui e cel care trăieşte în armonie cu reflectările lui din oglindă.
Fariseismul pare să se fi lipit de noi, sau poate nu s-a dezlipit niciodată, dar mai există cel puţin o limită a bunului simţ, care acum văd că e ignorat pur şi simplu. Nu anunţaţi Poliţia! Orice pădure are şi uscături, e adevărat, important e să nu ne oprim doar la acestea. În fond toată lumea e debusolată, imită ce vede şi încearcă să atragă atenţia exagerând. Dacă ar exista mai multă consideraţie pentru cel de vizavi şi interes pentru doleanţele lui sunt convinsă că nu am mai avea atâtea “şocuri vizuale”. Zic şi eu, nu ştiu…
Dar nici o lacrimă nu cade fără ca Dumnezeu să ştie… EL ştie TOT. Şi tot Dumnezeu îţi şterge lacrimile şi te mângâie delicat cu o adiere uşoară şi caldă de vânt. Aşadar să nu fim indiferenţi, nu numai atunci când ne este greu, să nu-l uităm pe Dumnezeu pentru că în el găsim DRAGOSTEA DESĂVÂRŞITĂ, El este VIAŢA! (L.M.)
