În acea perioadă, serviciul secret italian, SISMI, era condus de un ofiţer renumit pentru lipsa totală de scrupule şi prejudecăţi, celebrul general Giuseppe Santovito.
Potrivit unor mărturii ulterioare, influenţa stranie pe care Francesco Pazienza a dobândit-o rapid asupra lui Santovito s-ar fi bazat, iniţial, pe un şantaj, în urma căruia generalul l-a numit pe acesta consilier personal. Într-un timp record, Francesco Pazienza a izbutit, de pe această poziţie, să devină adevă ratul patron ale Serviciului secret italian, în timp ce Santovito a slujit, în principal, drept paravan convenabil şi respectabil al afacerilor obscure ale consilierului său particular.
Una dintre aceste afaceri a debutat în timpul voiajului lui Francesco Pazienza la New York, în vara lui 1980, când italianul a făcut cunoştiinţă cu „ziaristul” american Michael Ledeen, căruia, pentru a-i câştiga încrederea, i-a „livrat” rapid un agent al SISMI aflat la post la ONU. Specialist în probleme de terorism internaţional, Michael Ledeen lucrase în mai multe rânduri pentru CIA, ultima dată cu ocazia răpirii de către „Brigăzile Roşii” a lui Aldo Moro, survenită la Roma, la 6 martie 1978.
Sedus de colaborarea cu un personaj ale cărui relaţii se întindeau în întreaga lume, Ledeen îi dezvăluie lui Francesco Pazienza, în vara lui 1980, un plan ambiţios, pe care tocmai îl punea la cale: montarea unui scandal public compromiţător pentru preşedintele Carter, care să împiedice realegerea acestuia. Scopul lui Ledeen: sprijinirea alegerii lui Ronald Reagan, pentru care lucra de câtva timp în secret. Francesco Pazienza se arată cu atât mai interesat de planul lui Ledeen cu cât şi el avea un vechi prieten în Convenţ ia Naţională a Partidului Republican, Alexander Haig, despre care serviciile secrete italiene aflaseră că urma să obţină, în cazul învestiturii lui Reagan, o poziţie-cheie în cadrul viitoarei Administraţii, probabil cea de secretar de stat. Ledeen îi dezvăluie lui Francesco Pazienza că descoperise punctul slab al carierei preşedintelui Carter.
Datorită contactelor sale mai vechi din cadrul CIA, Ledeen era la curent cu raporturile clandestine pe care Billy Carter, fratele preşedintelui, le întreţinea de ceva timp cu colonelul Ghadhafi. Rămânea doar de montat o „istorie” cât mai compromiţătoare şi suficient de plauzibilă a acestor raporturi, pentru uzul mass-media americană, pentru a-l scoate, practic, pe Jimmy Carter din cursa electorală. Ledeen estima că un asemenea scandal va înclina decisiv balanţa în favoarea lui Reagan, electoratul american, mai ales cel de origine evreiască, abandonându-l pe Carter, în ciuda vechiului său succes diplomatic de la Camp David. Francesco Pazienza îi promite lui Ledeen cooperarea sa. Cei doi stabilesc să se întâlnească la Roma, ulterior, pentru a stabili detaliile planului.
Potrivit primului, Ledeen a contactat în Italia o serie de conducători SISMI, apropiaţi democraţiei creştine care, finalmente, au acceptat să angajeze serviciul secret italian într-o operaţiune de destabilizare a preşedintelui Carter. Din acel moment, SISMI a luat acţiunea în serios şi pe cont propriu. Un plan ingenios a fost pus la punct: în centrul planului lui Francesco Pazienza, un avocat din Sicilia – Michele Papa, omul Jamahiriei libiene în Italia. SISMI decide să-l contacteze şi să-l facă să „vorbească”. În acest scop, serviciul secret italian nu ezită să-l expună pe unul dintre cei mai buni informatori ai săi, un cunoscut ziarist, originar din acelaşi oraş cu avocatul Michele Papa.
Ziaristul îl întâlneşte pe avocatul sicilian şi reuşeşte, cu abilitate, să-l tragă de limbă, suficient pentru a afla că fratele preşedintelui Carter primise 50.000 de dolari de la libieni, care îi finanţaseră, pe deasupra, şi o călătorie clandestină la Tripoli, unde imprudentul Billy Carter se întâlnise cu liderii palestinieni Yasser Arafat şi Georges Habache. Convins că descoperise suficient, Francesco Pazienza se întâlneşte cu Ledeen şi îi relatează în amănunt totul. Decepţie: Ledeen are nevoie ca „povestea” să fie relatată chiar de vocea lui Michele Papa, omul libienilor. Francesco Pazienza îl invită pe avocat într-un restaurant de lux din Roma, unde prânzul şi şampania sunt suportate, fireşte, din fondurile serviciului secret italian, iar „mărturisirea” lui Michele Papa înregistrată discret, cu un aparat ultrasofisticat, a cărui bandă va fi ulterior bine „curăţată” de zgomotele parazite de către tehnicienii SISMI.
Un fotograf are grijă să imortalizeze discret nu numai întâlnirea, ci şi să facă duplicate după fotografiile din colecţ ia lui Papa, care îl reprezentau pe Billy Carter în compania emisarilor libieni. Odată întors la Washington, Ledeen transcrie banda magnetică şi redactează pe baza ei, primul articol din suita senzaţională care va conduce la scandalul „Billygate”. La 1 noiembrie 1980, el publică articolul „Ghadhafi, Arafat şi Billy Carter” în „New Republic”. Specialiştii în politica americană aveau să recunoască mai târziu că dezvă- luirile din acest articol l-au costat pe Carter, dintr-un foc, votul marii majorităţi a comunităţ ii evreieşti din SUA. Tot ce câştigase Carter prin arbitrajul reuniunii araboisraeliene de la Camp David, din 1977, s-a spulberat pe loc.
Francesco Pazienza şi Michael Ledeen i-au asigurat în felul acesta lui Reagan şi echipei sale un prim atu decisiv în campania electorală. Carter nu-şi va mai reveni niciodată din această lovitură. Era un KO politic, căruia puţini îi bănuiau atunci dedesubturile.
Dan Aldea
