În povestea mea se vor regăsi foarte multe femei. Ştiu că nu sunt singura care trece printr-un şir de evenimente nefericite şi totuşi mă întreb de ce mă simt atât de singură.
Sunt mama a două fetiţe (una de 12 ani, cea mică are doar 8 luni). Cu toate că nu am avut o viaţă prea fericită sau îmbelşugată eram totuşi mulţumită fiindcă exista acea linişte familiară să-i spunem. Nu conta că aveam tot timpul probleme financiare, ştiam să trecem cu bine peste ele. Nefericirea mea a început o dată cu venirea pe lume a Denisei acum 8 luni când am sesizat că soţul meu nu prea îşi mai făcea timp pentru noi.
Lipsea din ce în ce mai mult şi în special nopţile în ultimul timp. Am început să am anumite bănuieli şi într-un final mi le-a confirmat chir el (că are pe cineva). De atunci a început calvarul meu. Am încercat să aflu cum am ajuns aici. Mi-a spus că sunt din ce în ce mai rece, mai distantă. Am avut o sarcină cu probleme (placenta previa) şi ni s-a interzis să avem contact sexual. Dar l-am mulţumit altfel, nu cred că trebuie să mai dau amănunte. După naştere l-am neglijat doar o lună, deci cred că problemele noastre nu au plecat de la lipsa sexului. Sinceră să fiu nu ştiu ce să mai cred.
Oricum nu-i mai pasă de sentimentele mele nici de copii (cu toate că spune că-i iubeşte), nu vrea să realizeze cât rău ne-a făcut şi în final mi-a declarat că nu mai simte nimic pentru mine. Acum mă gândesc cu groază că o să rămân singură cu doi copii, cu chirie şi cu o groază de probleme, dar nici nu vreau să am lângă mine un bărbat care se gândeşte seara la amantă şi pentru mine nu are nici măcar o vorbă bună. (S.D.)
