Acum vreo 2 luni, o prietena fashion designer, Smaranda Almasan m-a provocat sa creez accesoriile pentru urmatoarea ei colectie. Aceasta provocare a venit pe fondul unei admiratii si a unui interes pentru design si pentru design-ul de obiect in mod special. Ceea ce ma interesa in mod deosebit nu erau formele frumoase cat modul de a gandi al celor care insistau sa deconstruiasca obiectele, sa se uite altfel la lucruri si sa ne bulverseze asteptarile conventionale. Si nu sacrificand functia in favoarea formei, cat punand problema altfel, uneori chiar mai functional.
Manusile au aparut o data cu venirea iernii din motive personale practice. Adevarul este ca nu-mi place sa port manusi, in schimb urasc cu adevarat frigul. Dilemele erau doua: daca sa-mi cumpar manusi cu degete sau cu un singur deget si care ar fi (daca ar fi) diferenta de idee intre niste manusi de “firma” si cele luate de la o taraba din piata.
Rezultatul a fost manusile cusute, un fel de expresie masochista a nehotararii mele in fata a celor doua tipuri uzuale de manusi. Imbinand aparent partile negative a celor doua, ma fac sa ma simt confortabil in alegerea constienta pe care am facut-o. Avantajul neanticipat a fost ca sunt mai calduroase decat niste manusi obisnuite.
Manusile cu unghii si cele cu verigheta sunt cumva inrudite in esenta. Acoperind, manusile tind sa egalizeze. Brusc, toate femeile devin nemaritate si nu mai este nici o diferenta intre o mana frumoasa si una mai putin frumoasa. Ceea ca am vrut sa fac a fost sa scot interiorul la exterior. Sa descopar in loc sa acopar. Iar daca pentru o femeie este important ca aceste detalii sa fie observate de ceilalti, de ce n-ar fi important ca ele sa fie vizibile iarna si afara, pe strada, in autobuz sau oriunde?
